Viață

La Dinamo, eșecul se suportă cu zâmbetul pe buze. Și nu e vorba de vreo terapie, ci despre atitudine. Atitudinea jucătorilor. În fine, a multora dintre ei. Dinamo nu are căpitan decât în acte și pe bloguri, nicidecum pentru a ieși în față la bine, dar mai ales la rău. Când, înaintea meciului cu Craiova, a venit la Săftica orbecăind  intrarea din motive bahice, imediat s-au găsit alții care să-l acopere. El nici măcar nu s-a sinchisit să coboare la masă. Era căpitanul.

Ieri, la nici 24 de ore după dezastrul cu NEC, Tamaș, Ropotan, Pulhac și Goian discutau aprins cu o Corona în față și făceau mișto de presă. Își pasau telefonul unul de la altul mai abitir decât au mers traseele de joc cu olandezii. Atunci când nu ai argumente, ci doar scuze, e ușor să te doară în cot. De toți și de toate. Știu, sunt necruțător, dar puțin îmi pasă. Vreau să fiu ca ei, să simt indiferența, să palpez senin dezastrul. Azi, când, dar mai ales dacă, vor citi aceste rânduri, cel mai probabil vor zâmbi și vor suna pentru a li se publica pe site-uri un drept la replică. Numai că la recurs, adică acolo unde contează, nimeni nu-i va mai putea salva. Nici măcar reluările, pentru că ei sunt numai pe jos. Iar istoria reține doar câștigătorii.