Afromânii din Johannesburg! „Visul american”, trăit în Africa de Sud

Fie că a fost vorba de o deplasare cu ziarul, fie că era vorba
de un concediu, nu mi s-a întâmplat să ajung undeva în străinătate
fără să întâlnesc români. Să-i întâlnesc prin voia hazardului, nu
ca urmare a unei întâlniri programate.

Africa de Sud, chiar dacă e punctul cel mai îndepărtat în care
am ajuns, nu putea să facă excepție. Întâlnirea a fost intermediată
de o africancă pe care am cunoscut-o absolut întâmplător, dar am
ajuns să văd cum trăiește o familie de români în Africa.

Dealul
Negru de lângă Johannesburg
Totul s-a petrecut firesc. Mă trezesc într-o dimineață indicând
GPS-ului coordonatele unui centru comercial de undeva din
Northgate, logic, în nordul Johannesburgului. Pe acolo pe undeva
stă familia de români, originară din Râmnicu Vâlcea. „Vă
descurcați?”, e întrebarea unei voci de doamnă cu accent „Trebuie
să o luați pe M1”. „Doamnă, dacă nu mă descurc, o iau pe A1 și pe
Dealu Negru mă opresc să iau niște mici. Ajung la Râmnic, și până
atunci vă întoarceți și dumneavoastră în țară și ne vedem acolo”,
încerc o glumă, nefiind sigur că va fi înțeleasă, cu atât mai puțin
apreciată. „Oooo, ce buni ar fi niște mici. Facem și noi aici, dar
nu sunt ca ăia”. E clar, sunt români-români.

Doar
cățelul e sud-african
Carmen și Emil Lucea mă preiau din fața intrării în respectivul
centru comercial. Ea are 44 de ani, el 50. Mă gândeam că e vorba de
o cafea în mall, un schimb de politețuri, o poză gen „Am întâlnit
și români în Africa” și aia e. Cafeaua am băut-o, dar ziua era abia
la început. „Nici nu concepem! Veniți la noi. Vă așteaptă și Dan al
nostru. Abia așteaptă să vă cunoască. E stelist. Eu sunt cu
Craiova, ca orice oltean care se respectă”, îmi spune Emil. Dan
este mezinul familiei. La 20 de ani are alte ambiții: „Vrea să
plece să studieze la Londra. Bine că eu am venit la bătrânețe în
Africa și el vrea să se întoarcă în Europa”, mi se destăinuie
tatăl. Familia e completată de Ana, fata de 22 de ani, dar și de
singurul membru sud-african: cățelul flocos care latră pe românește
și înțelege când i se vorbește la perfectul simplu.

Afacere
cu aspiratoare „deștepte”
Casa e situată pe o colină într‑un soi de complex rezidențial. O
casă aici ajunge să coste în jur de 150.000 de euro. Nu e nici cea
mai scumpă, dar nici cea mai ieftină locuință posibilă în zona
Johannesburgului. Trei camere, un living pe circa 220 de metri
pătrați. În garaj se văd și două Mercedesuri cochete. „Tot ce vezi
aici am făcut în cinci ani. Și asta în condițiile în care, în
ianuarie, Carmen a avut un accident groaznic, din care abia a
scăpat. Mașina, o Toyota 4×4, nu a mai putut fi recuperată. Aaa,
plus alte două mașini care ne-au fost furate”, povestește Emil. Nu
sună a laudă. Omul e bucuros de câte ori își spune povestea. Și
este una de succes. Au o mică afacere cu aspiratoare „deștepte”,
care costă foarte mult, dar sunt eficiente. Totul constă în cât de
bine sunt întreținute, firma ocupându-se și de service, și de
revizii. „Avem 17 angajați și ne descurcăm foarte bine”, la atât se
rezumă partea în care Emil și Carmen spun cu ce se ocupă.

Au plecat
acum cinci ani din țară
„Am plecat la 45 de ani din țară, cu copii mari, unul clasa a IX-a
și unul clasa a VII-a. Toată lumea zicea că am înnebunit, dar
simțeam cât de mult mă apasă blazarea în țară”, își începe istoria
Emil. „Nu vă închipuiți că eram într-o situație disperată”,
intervine Carmen. „Aveam tot ce ne trebuia. Un apartament în
centru, plus o casă cumpărată. Eu eram electrician la o centrală,
iar soția era administrator într-un bloc de zece etaje cu șapte
scări. E contabilă, dar nu a profesat niciodată. Trăiam bine”,
continuă bărbatul de 50 de ani. „Mai mult, niciunul dintre noi nu
știa o boabă engleză. Nici noi, nici copiii, adică”. Și totuși,
cum? Povestea asta se aplică mai degrabă unui cuplu la început de
drum, care nu are de niciunele. „Sora mea locuiește de mai mult
timp aici. Am venit la un moment dat în vacanță și pur și simplu
m-am îndrăgostit de țară, de oameni, de viața de aici”, ne uimește
Carmen. Rata criminalității? Sărăcia? Conflictele rasiale?
„Povești. Lucruri care se întâmplă peste tot în lume. Depinde numai
de tine să te ferești de oamenii care se pretează la asta.
Localnicii sunt foarte prietenoși”.

„Păcat că nu e și România aici!”
O familie frumoasă și fericită, care și-a reconstruit viața departe
de țară, în ciuda faptului că duceau, după cum povestesc, o
existență mai mult decât decentă. Le e dor de țară, însă. Nu doar
după discuția despre mici sau după carcasele cu muzică românească
îți dai seama. Pe un perete, la etaj, tronează tricolorul. A fost
piesa de rezistență pe care Dan mi-a prezentat-o mândru, atunci
când mi-a făcut turul casei: „Ce păcat că nu suntem și noi la
Mondialul ăsta!… Ar fi fost așa frumos să fi mers la toate
meciurile naționalei aici în Africa!”, rostește cu o nostalgie
candidă fiul. Bărbații familiei vor fi oricum prezenți la două sau
trei meciuri. „Am zis să mergem și noi la partidele din fazele
superioare. Nu ne uităm la echipe mici”, glumește tatăl.

„Ce păcat că nu suntem și noi la Mondialul ăsta!… Ar
fi fost așa frumos să fi mers la toate meciurile naționalei aici în
Africa!”, Dan Lucea, mezinul familiei de români din
Johannesburg