Paul Scholes: My story!** Legenda lui United dezvăluie cum era să fie ratat chiar de omul alături de care a făcut istorie: „Nu are nicio șansă, e un pitic!”

Paul Scholes s-a retras în mai, iar la începutul lunii octombrie și-a lansat cartea autobiografică: „Scholes, My Story”. Fostul mijlocaș al lui Manchester United povestește, printre altele, că, la antrenamente, nimeni n-a apărat vreodată un penalty executat de Sir Alex Ferguson.

Unii l-au auzit vorbind prima oară când și-a anunțat retragerea. Avea deja renumele de timid în fața presei și dădea interviuri din an în paște. Știa însă să dea pase! Sir Alex Ferguson l-a antrenat în ultimii 17 ani, după ce pusese ochii pe el pe terenurile unde creșteau juniorii lui United, și spune că niciun alt fotbalist pregătit de el nu a avut acuratețea paselor lui Paul. Mult înainte să trebuiască să se vorbească frumos despre el, pentru că se retrăgea, se spuneau deja numai lucruri bune. Deși făcea și o grămadă de pocinoage. Chiar și el recunoștea că, uneori, tackling-urile sale erau inepte de-a dreptul și cartonașele adunate de-a lungul carierei au fost toate meritate. Și n-au fost chiar puține. În Liga Campionilor, niciun jucător n-a văzut „galben” de mai multe ori ca el!

Învingătorul Scoției

Dar nu pentru cartonașe sau atacuri dure va fi ținut minte Paul Scholes. Nici pentru că, de la 15 ani, n-a jucat decât pentru Manchester United, cucerind de zece ori tit­lul în Anglia și de două ori Liga Campionilor. Va fi uitat și părul lui roșcat, obrajii pistruiați și privirea aprigă, tensionată, de astmatic hotărât să alerge până îi crapă plămânii. Multe nu vor mai fi amintite în dreptul numelui său, dar sigur nu și cele două goluri marcate Scoției, într-o toamnă târzie, la Glasgow, pe „Hampden Park”. Anglia a câștigat cu 2-0 barajul pentru calificarea la Euro 2000.

La primul gol, în minutul 21, Sol Campbell a centrat de la mijlocul terenului, Paul a preluat pe piept în marginea careului, din preluare l-a depășit pe Colin Hendry și apoi a șutat pe sub Neil Sullivan. La golul doi, centrarea lui David Beckham de pe dreapta a pus mingea pe fruntea lui Scholes, care a trimis în poartă de la șapte metri, chiar înainte de pauză. Sunt golurile pentru care englezii nu-l vor uita și nici nu-i vor mai judeca slăbiciunile și duritățile.

Nici n-a plâns, nici nu s-a emoționat prea tare când a anunțat că se retrage. Poate de aia mulți nici n-au prins de veste. Roșcovanul de pe tot terenul s-a lăsat de fotbal cu discreția și seriozitatea cu care l-a jucat. Până și retragerea și-a făcut-o cu simțul datoriei împlinite. Aproape de perfecțiunea la care visează. Prin 2004, într-unul dintre rarele sale interviuri, a povestit cum arată ziua perfectă din viața lui: dimineață se duce la antrenament, după aceea își ia copiii de la școală, acasă se joacă cu ei, seara se uită puțin la televizor și adoarme lângă Claire, soția sa, pe care o cunoaște de când avea 13 ani.

Frica de Ferguson

La început de octombrie, Scholes, care face parte din stafful tehnic al lui Manchester United, și-a lansat cartea autobiografică. „Scholes, My Story” e povestea simplă a unui om care înainte de orice se consideră cel mai norocos din lume pentru că a putut juca fotbal. „Abilitatea pe care Dumnezeu mi-a dat-o, de a juca fotbal, mi-a oferit mai mult sau mai puțin ceea ce mi-am dorit. Mi-a dat un standard de viață la care niciodată n-aș fi putut visa dacă aș fi părăsit școala și aș fi ales o altă meserie accesibilă mie. Care ar fi putut fi asta? N-am nici cea mai mică idee, pentru că niciodată n-am avut în cap altceva decât să fiu fotbalist.”

Așa cum se aștepta toată lumea, Sir Alex Ferguson e în centrul atenției în cartea lui Scholes. „Acum nu mai îmi e așa frică de Sir Alex cum îmi era atunci când aveam 12 ani. Nu mă înțelegeți greșit, încă există o urmă de frică, dar când eram școlar, putea fi o experiență terifiantă să-l vezi venind pe coridoare spre tine. Ținând cont de reputația lui, era cineva pe care doream să-l evit. Dar apoi crești și înțelegi de ce se poartă cum se poartă.”

Cel mai bun la penalty-uri

Scholes confirmă în carte că la Manchester United, Alex Ferguson controlează totul și că nu e întâmplătoare domnia sa nesfârșită pe „Old Trafford”. Uneori cere părerea jucătorilor mai vechi, dar nu prea des. De obicei când e vorba de starea de spirit a echipei, poate după o serie de rezultate nefavorabile. Dar Ferguson știe să fie întotdeauna alături de jucătorii săi: „Când așteptam cu el înaintea unei conferințe de presă, era clar că totul e direct și tăios la el. Stăteam acolo și-l priveam pe maestru în acțiune. Nu contează despre ce e vorba, el deține mereu controlul. Desigur, el are controlul întregului club și se poate spune că e obsedat de asta. Orice spune el e literă de lege.”

Scholes povestește cât de mare e ambiția lui Alex Ferguson, aducându-și aminte de momente din timpul antrenamentelor. „În urmă cu câțiva ani obișnuia să participe activ la antrenamente, mai ales la exercițiile în care jucam opt contra doi dintr-o atingere. Dacă pierdeai mingea, treceai în centru. Problema era că managerul refuza să facă asta, întotdeauna afirmând că eroarea lui fusese de fapt greșeala altcuiva.” Scholes recunoaște însă că Ferguson, care a jucat în anii 70 la Rangers și în naționala Scoției, încânta jucătorii la antrenamente cu șuturile sale cu piciorul stâng. „Iubea să execute penalty-uri. Nimeni n-a putut vreodată să le apere pe ale lui. Sau, poate, aș putea spune că nimeni n-a îndrăznit asta.”

Monsieur Cantona

Scholes vorbește în carte și despre momente neștiute din vestiarul lui Manchester. Are o admirație necondiționată pentru Eric Cantona, despre care spune că nu era excepțional doar pe teren, ci că era un tip unic în orice moment: „Se obișnuia ca jucătorii, să primească cu toții o sumă de bani din diferite înțelegeri comerciale. Fiecare primea un cec de valoare egală. Odată primisem fiecare 1.500 de lire și s-a decis ca toate cecurile să intre într-o căciulă și să se tragă la sorți. Cel care era extras lua toți banii. 1.500 nu erau mulți bani pentru cei mai vechi, dar pentru cei ca mine și Nicky Butt erau o mulțime de bani, așa că, sincer, a fost o prostie să participăm la loterie. Francezul a câștigat și toți au început să strige în vestiar: «Proștii de Aur».

Dar Eric a făcut liniște și ne-a întins cecurile mie și lui Nicky, spunându-ne că-i merităm, pentru că am avut curaj să riscăm. Așa că noi am plecat acasă fericiți mulțumită generosului Monsieur Cantona. Iar pe teren aveam momente când mă ciupeam ca să cred că sunt cu adevărat coechipier cu un fotbalist atât de mare.”

Când a început să joace, vedeai abilitatea sa excepțională, dar era așa de mic! Odată m-am întors spre asistentul meu, Jim Ryan, și i-am spus: «N-are nicio șansă, e un pitic». A devenit o anecdotă. Jim niciodată nu m-a lăsat să uit această primă impresie și a trebuit să mă declar învins
Sir Alex Ferguson

Articol publicat de Cosmin STĂ‚NILOIU