Destin răscolitor în echipa României la EURO U19: forțat să renunțe la fotbal, fostul coechipier al lui Daniel Prodan a plecat la 21 de ani în Germania unde s-a născut fiul său, Raul Marița, fundașul stânga de azi al tricolorilor! „La Furth i-am fost antrenor la teren și părinte acasă”. EXCLUSIV
Naționala de juniori a debutat cu dreptul la EURO U19 organizat în țara noastră și a trecut, la limită, 2-1, dar total meritat, de selecționata Muntenegrului. „Copiii” lui Ion Marin au impresionat prin talent și puterea de revenire, într-un prim 11 în care nu mai puțin de 7 fotbaliști au provenit din „diaspora” tricoloră. Darius Fălcușan (Empoli), Emanuel Marincău (Mainz), Ianis Târbă care vine de la Celta Vigo și a fost format la Barcelona, Luca Szimionaș și Ioan Vermeșan, ambii de la Verona, Kodor de la Lecce.
Printre ei s-a evidențiat și un puști bătăios pe care, cu toate drepturile de autor, tribuna l-a botezat, având timbrul zulufilor de pe podoaba capilară, dar și ținând cont de postul lui din teren: Cucurella! E vorba de Raul Marița (18 ani), legitimat la Greuther Furth.
ProSport vă prezintă azi, când România U19 se pregătește de marele meci cu Spania programat de la 21:00 la Voluntari, povestea tânărului născut în Germania, în rama mărturisirilor făcute de tatăl său, Alin Marița (50 de ani). Fost junior la Olimpia Satu Mare și coleg cu regretatul Daniel Prodan. Iar azi… antrenor la juniori în cadrul clubului german Greuther Furth, unde activează fiul!
O poveste puternică de familie împletită ca un odgon între trecut, prezent și viitor. Nu e o relatare, nici măcar un interviu, ci mai mult o misivă îmbibată în trăiri, renunțări, renașteri, lacrimi și speranță. Un zapis scobit cu verzale crunte în gândul unui tânăr care, la vârsta fiului său, a trebuit să renunțe la fotbal dintr-un motiv pe care nu vrea să-l scoată din cufărul suferinței. Un fior de fericire regăsită prin reușita băiatului său.
Alin. Tatăl. Trecutul. „Părinții nu m-au susținut. Iar atunci mi-am spus că, dacă o să am băieți…”
În urmă cu mai bine de trei decenii, un tânăr din istmul țării, Satu Mare, aflat în taina vârstei majoratului, era obligat să renunțe la fotbal. Primise o ofertă din prima ligă din Ungaria. Părinții nu și-au dat acordul rece al unei semnături și, în gluga timpului, a mai rămas fiorul unei promisiuni în gând. „Dacă o să am băieți…”.
Și eu am jucat fotbal! Am început în România, la Someșul Satu Mare, după care am fost cumpărat de Olimpia. Am fost coleg cu regretatul Didi Prodan, într-o echipă de juniori foarte bună. Am mers la un turneu în Ungaria, la Budapesta, unde am reprezentat România. Atunci am avut ofertă de la o echipă din Ungaria, din prima ligă, dar eram minor și părinții trebuiau să semneze ca să pot evolua în străinătate. Iar ei nu au vrut! Pe vremurile acelea era altfel, pe mine părinții nu m-au susținut cu fotbalul. Iar atunci mi-am spus că, dacă o să am băieți și vor să joace fotbal, o să-i ajut cu tot ce pot, cu toată ființa mea! La vârsta de 17 ani, aproape 18 ani, am terminat-o cu fotbalul. De ce? Nu pot să vă spun! De curând am avut întâlnirea de 30 de ani cu juniorii de atunci de la Olimpia, am venit în România și a fost foarte frumos. Și ei mi-au adresat această întrebare: de ce m-am lăsat de fotbal?. Nu am putut să le dau nici lor răspunsul! În Germania am plecat la 21 de ani, am cunoscut-o pe soția mea, așa a fost destinul, așa cum spune mama. Mă bucur foarte mult că avem doi copii de care suntem foarte mândri. Am mai jucat în Germania, la nivel regional… dar era prea târziu. Și așa m-am întrebat mereu, oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă lăsam, dacă mergeam mai departe… Dar poate nu îmi cunoșteam soția, nu aveam copiii… totul are un drum”.
Raul. Fiul. Prezentul. „Trăiesc o chestie pe care eu nu am reușit-o și, poate…”
E iunie 2025. Și sub cupola de peruzea a Mănăstirii Cașin, un bărbat trecut de pragul celor 50 de ani plânge cu lacrimi sfinte de părinte. Fiul său, acum la vârsta când tatăl s-a lăsat de fotbal, șoptește versul: „Un nume de Traian…”. Lângă umăr, aproape, este al doilea băiat, și, precum în clocotul vieții, soția. Iar în cochilia scaunelor de plastic, aproape de sarea lacrimilor de pe obraz, mai stă cineva! O bunică mândră cât Arcul de Triumf… „Mama mi-a spus că așa a fost destinul”.
Chiar povesteam acum două zile cu soția, trăiesc o chestie pe care eu nu am reușit-o și, poate, o s-o reușească Raul. Soția mea este și ea româncă, dar stă de foarte mult timp în Germania. Raul s-a născut în Germania în 2006 și joacă fotbal de la vârsta de trei ani. Când încă nu avea cinci ani a fost luat de clubul unde este și în prezent, Greuther Furth. Noi am încercat cu ambii copii să vorbim românește. Raul înțelege totul, poate să răspundă, dar sunt momente când este cam greu. Este de trei săptămâni în România și mi-a spus că simte că, pe zi ce trece, devine tot mai ușor să se exprime. Am fost antrenorul lui la Greuther Furth, la echipa U19, unde eu ocup postul de secund. Până în iarnă, când Raul a făcut pasul în echipa U23 și, de două ori, a fost chemat și la prima echipă. Eu am mai fost antrenorul lui de două ori, când avea 7 ani, apoi 15. La teren am fost antrenor, acasă i-am fost părinte. Nu pot să descriu clipele trăite cu Muntenegru în cuvinte, sunt momente care îți rămân și nu o să le mai fure nimeni, ceva de neuitat! Am plâns, am plâns de fericire. Când l-am văzut la imn, acolo jos… ăla a fost un moment de nedescris. Am fost la meciul cu Muntenegru toată familia, eu, soția, fratele lui Raul, care este cu cinci ani mai mic și joacă și el fotbal. Și a mai fost cineva. A fost… mama mea”.
România. Sângele. Viitorul. „Trăiește o bucurie foarte mare să joace pentru România. Mi-a zis că a lins sânge”
Crescut în lumea rigidă a nibelungilor, Raul simte imnul și este croit să „dea dovezi la lume…”. A luptat ca un leu cu mult mai masivii adversari muntenegreni și nu renunță la niciun fir de iarbă de sub el. Tânărul este de trei săptămâni la București și i-a spus părintelui său că, deja, a „lins sânge”. Un sânge de roman.
Pentru Raul este o bucurie foarte mare să joace pentru România, chiar de prima oară când a fost chemat la lot! Iar acum mi-a spus că… nu știu cum să traduc… a lins sânge, spun cuvânt cu cuvânt din germană, un fel de: a simțit gustul. Chiar vorbeam cu el, înainte de EURO. I-am adresat această întrebare: dacă ar veni și Germania și România să te vrea la națională, ce o să alegi? A zis: România!”.