Ultimul gentilom. Poveste cu Emeric Ienei de la Forban
La 88 de ani, Emeric Ienei a plecat discret dintr-o lume căreia i-a lăsat un mare patrimoniu: bunătatea. Antrenorul care a adus Cupa Campionilor Europeni la București în 1986 s-a evidențiat atât sub cochilia băncii, cât și în fața distanței focale a camerelor, indiferent de miză, conjunctură sau înverșunare printr-o eleganță desăvârșită a discursului.
În clocotul fotbalului, Ienei a etalat o blândețe unică. În vestiar, tehnicianul Ienei și-a câștigat respectul știind ca înainte să-l ofere.
Emeric Ienei și gestul pe care îl făcea de fiecare dată la Forban
Nu l-am cunoscut pe Ienei, nu am avut onoarea altor colegi care au reușit să-i culeg măcar o declarație ce, cu siguranță, auavut și are valoare profesională de decorație.
Am rămas însă impresionat de o poveste pe care am auzit-o în urmă cu ceva ani. Și întâmplarea și relatarea au avut loc la Forban, în cantonamentul legendar al steliștilor situat mai sus de brazii mândri de lângă Predeal. Acolo, printre culmi, în laboratorul fălcilor aprise de unde a pornit caruselul performanțelor generațiilor care au scris istorie pentru clubul din Ghencea.
Zilele la Forban erau grele, încărcate de efort, de multe ori plictisitoare, iar pietrele jocului de rummy mai încingeau, uneori, atmosfera cabanei din vârful muntelui. Aici, Emeric Ienei avea un ritual de la care nu se abătea niciodată în momentele în care jucătorii săi se aflau în orele de relaxare.
Povestește unul dintre foștii elevi ai tehnicianului:
„De fiecare dată când cobora din camera antrenorului, care se afla la etaj, cum ieșea pe ușă avea un obicei. Pur și simplu bătea în balustrada de lemn sau în pereții goi. Bătea în timp ce cobora scările, bătea cât să fie auzit că vine, că se apropie, că e în apropiere”.
Gestul lui Ienei putea fi, așa cum am crezut și jucătorii săi inițial, un tic decrepit. Sau poate o fixație a tehnicianului, un rost al plictiselii din creierii munților. Dar nu! Ciocănitul reprezenta o altă mostră a înțelepciunii sale.
De ce făcea Ienei acest lucru care poate părea bizar? În spatele ritualului se află o explicație foarte simplă, o regulă pe care și-a impus-o pentru a-i proteja chiar pe jucătorii săi. O altă fâșie din noblețea unui caracter dacă nu dispărut, pe cale de dispariție în fotbalul nostru lacom de bășcălie.
Semnificația unui gest plin de înțelepciune
„El, în felul aceasta, își anunța prezența și dorea să evite situații stânjenitoare, posibile dialoguri pe care antrenorul nu trebuia să le audă, pe care nu dorea să le știe, care trebuiau să rămână între fotbaliști, mai ales că noi ne mai încingeam la rummy sau pe diferite subiecte și vorbeam mai colorat”.
Era felul simplu de a gândi, într-un fenomen în care, în acele vremuri, secunzii erau pe post de santinele, iar unii antrenori aveau demnitatea înfășurată în penibil și obișnuiau să-și spioneze jucătorii ascultându-i cu paharul lipit de perete.
Emeric Ienei a fost uriaș, însă a rămas un Dom de modestie. În toată vâltoarea fotbalului românesc, peste vijeliile scandalurilor interminabile, dincolo de vortex-urile emisiunilor de specialitate care tăiau nopțile de după etapă pline de intervenții telefonice vulcanice, peste rândurile de plumb ale ziarelor, Ienei a trecut, declarație cu declarație, frază cu frază, ca un gentilom.