Mamut, enigma. Toni Petrea, antrenorul de destine

O lovitură cu călcâiul a unui fotbalist care jucase la Universitatea Craiova a învins chiar Craiova și a trimis FCSB mai departe la luptă, pentru titlu. Ivan Mamut, un croat care nu mai marcase de un an și jumătate, și nu mai jucase de tot atâta vreme, cu excepția unor puține, foarte puține, minute, și acelea parcă bifate ca să spună că nu merită mai mult, că nu poate, că nu știe. Era clar că lăsase, cu adevărat, impresiile acestea: că nu prea știe, că nu prea poate, că nu e ceea ce trebuia Craiovei, la început și FCSB-ului de când îl luase.

Universitatea l-a inclus într-un schimb, adăugându-l și pe Andrei Burlacu, pentru a primi o rezervă a rezervelor de la FCSB, pe Ionuț Vână. Tot e ceva, și-au spus unii, nu puțini, dintre suporterii Științei. Și eu am crezut asta, că Vână poate fi mai degrabă o soluție la Craiova, decât Mamut plus Burlacu la FCSB.

Iar etapele, săptămânile, trecând simplu, țineau evidența: nimic în dreptul lui Mamut, ceva-ceva pentru Vână. Până când nimic a fost peste tot. Nada, cum zic spaniolii.

Craiova a dominat, a avut ocaziile

Duminică, 30.000 de oameni au făcut ca întoarcerile în timp să nu mai fie imposibile, pe “Ion Oblemenco”. A fost cum era, efectiv chiar așa cum, deseori, era. Craiova a dominat, a avut ocazii, a avut două șuturi care au țintit barele, a avut un noroc oarecare și un ghinion marcă înregistrată. Nu încerc o cronică de meci la 48 de ore distanță, dar e bine să refacem tot tabloul, ca să înțelegem ceva ce limpede nu poate fi înțeles.

Așadar, e minutul 85 și 0-0. Universitatea Craiova e atacată, pe aceste minute de sfârșit, de FCSB, echipa care nu prea mai are ce face cu remiza. Iese Ianis Stoica, intră Mamut. Are vreo logică, mai ales că știam ce știam?

Ianis, care intrase în minutul 38, care marcase goluri și frumoase și importante în sezonul în care suntem, iese, după ce strânsese minute cam cât o repriză. Dar Mamut? De ce Mamut?

Așa a simțit Toni Petrea. Fotbalul este, de foarte multe ori, o chestiune de instinct, de simț, de aventură, dacă vreți, și asta nu doar pe teren. Toni Petrea m-a convins că e un antrenor important nu pentru că a dovedit fler acum, (și nu e, deloc, prima oară!), ci pentru că a explicat, după meci, cu sinceritate, mutarea: “Trebuia să marcăm. Am trimis un atacant, doar nu era să scot un înaintaș și să trimit în locul lui un fundaș!”

Dacă ar fi declarat că a văzut la antrenamente ce tare e Mamut, că știa încă de dimineață că Universitatea va obosi pe final și va lăsa spații în apărare, că îl știa de-o viață pe Reghecampf și tactica acestuia etc, etc, etc, nu l-ar fi crezut nimeni!

Dar acest din ce în ce mai important și mai valoros antrenor a spus adevărul acceptat de fotbal și respins de oameni. “Aveam nevoie de un atacant!”

Nimic nu-l cerea în teren pe acel atacant. Dumiter și Octavian Popescu, da, salvaseră situația de câteva ori în chiar ultima secundă, Florin Tănase și Cordea, Cristea și el, amintiți-vă golul cu CFR, de 3-3, Olaru, Valentin Gheorghe, oho, ce goluri și câte soluții!

Logica nu l-ar fi lăsat pe Mamut să intre în teren

Nume, variante, scheme de joc, și nicăieri logica nu l-ar fi lăsat pe Mamut să intre în teren și, cu atât mai puțin, să marcheze la prima atingere de balon, á la Del Piero ori á la Madjer, în două finale celebre de Champions League.

O enigmă, așadar, și un miracol istoric, acest Mamut. FCSB câștigă, titlul se joacă și tânărul croat, ținut mai mult prin tribune în România, ia viața de la început. Golul lui, adăugat celorlalte marcate în ultimele minute, chiar secunde! de joc, uneori, jocul acesta cu șansa, ca în marile romane ale lumii, toate mă fac să cred că FCSB are un destin anul acesta, diferit de cel al ultimilor ani. Atunci, dacă nu, vorba lui Cioran, “à quoi bon avoir quitte Coada Vacii, non?”

Comparația inedită

Știu că e o comparație îndepărtată și, poate, deplasată, ținând cont de proporții, dar mă gândesc de multă vreme, se fac 40 de ani peste două luni, ce-o fi avut în cap Enzo Bearzot, la Mondialul din Spania, pe care l-a câștigat în 1982, când l-luat în lot pe Paolo Rossi. Cel care avea să fie “Balonul de Aur” al acelui Mondial nu jucase doi ani în campionat, fiind suspendat, afacerea Totonero. Nu marcase niciun gol și, deși titular în toate partidele din grupă, nu își crease vreo ocazie nici cu Polonia, nici cu Peru, nici cu, vai, Camerun! Nimic, nada, că tot era în Spania!

Nici cu Argentina, la 2-1 pentru Italia, Rossi nu mișcase, al patrulea meci la rând, golurile le dăduseră Tardelli și Cabrini. Iar pe bancă era ținut, campion cu Inter, Altobelli. Și Bearzot, inexplicabil, bizar, enigmatic, a jucat și a cincea partidă tot cu Rossi titular. În față era Brazilia. Rossi dă trei și Italia-Brazilia se termină 3-2. În semifinale, Rossi dă două, și se încheie 2-0 Italia-Polonia. Iar în finală, după ce Cabrini ratează un penalty, Rossi deschide scorul, iar Germania e învinsă cu 3-1. Italia ia titlul mondial, Rossi devine și campion al lumii, și Balon de Aur și Gheata de Aur a Mondialului.

Acum șase ani, într-o lungă noapte, am avut onoarea de a sta o oră de vorbă cu el.

Mi-a spus că a presimțit, încă din grupe, că Italia va lua titlul mondial și că el va marca în finală.

De fapt, despre ce e fotbalul, dacă nu despre presimțiri, noroc, Neșansă, fler, intuiție și destin?

Am mai fi avut noi pe lume pe Real, pe Steaua, Italia, Irlanda de Nord ori Slovenia?

Penalty-urile lui Duckadam, de la Sevilla, ori bara lui Crișan, la 1-1, cu Benfica?