Un privilegiu mutant

Mă simt privilegiat să fi fost contemporan cu cele mai frumoase momente din istoria fotbalului românesc. Am crescut și mi-am modelat personalitatea de  suporter cu Craiova ’83, cu Dinamo ’84, cu România ’84, cu Steaua ’86 – ’89, cu Dinamo ’90, cu România ’90 – ’94 – ’98. Cu fotbaliști mari, foarte mari. Copilul din mine acumula emoție după emoție din fiecare dribling, fiecare gol, fiecare fentă, fiecare victorie, de la Coraș la Cămătaru, de la Hagi la Popescu, de la Balint la Boloni, de la Klein la Răducioiu. Mă visam în preajma lor, să-i cunosc, să-i întreb, să fiu acolo, cu ei. Simt acut privilegiul trăit atunci mai ales când vorbesc cu colegi mai tineri: eu le povestesc de Andone, ei de Mohora, eu de Lupu, ei de Alibec, eu de Lăcătuș, ei de Florin Tănase.

Ilie Dumitrescu, Gabi Balint, Ionel Dănciulescu, Daniel Pancu, Marius Niculae, Bogdan Stelea, Ianis Zicu, Daniel Niculae, Helmut Duckadam, Narcis Răducan. Ocazional, Gică Hagi, Gică Craioveanu, Claudiu Niculescu și mulți alții. Viața m-a adus în preajma lor. Și acesta e privilegiul visat. Și atunci? De ce am senzația că trăiesc, de fapt, doar un privilegiu ”fake”? Doar o mutație malignă a unei vechi tulpini de privilegiu?

Stau seri întregi alături de acești oameni care au însemnat și înseamnă atât de mult în fotbal. Stăm de vorbă la DigiSport Special înainte, în pauză și după meciuri de Liga 1, de Cupa României, din cupele europene sau partide ale echipei naționale. Ne uităm împreună la meciuri, râdem, glumim, ne amintim de tot felul de nebunii. Ilie zâmbește șugubăț de oricâte ori amintește cineva de golurile cu Argentina, dar nu uită să ne scoată ochii că a muncit ca un nebun și a jucat toate meciurile ca fundaș stânga când era împrumutat la FC Olt. Pentru visul de a juca la Steaua.

„Și, exact ca pe vremuri la națională, îmi găsesc un refugiu ușor iluzoriu și mă bazez pe Hagi”

Pancone e mândru de ce a lăsat în urma sa în inimile suporterilor de la Rapid, dar și de la Beșiktaș. Gabi are o glumă despre fiecare moment important al carierei sale, glumă pe care o completează aproape de fiecare dată cu o autoironie care-i face cinste. Danciu e cu ”Ce face băieții? Admiră pereții” de la Săftica, Marius Niculae te poartă cu poveștile din Portugalia până-n China, via Vaslui, neapărat. Și tot așa, fiecare contribuie cu ceva, ei cu amintiri din vestiar, noi cu amintiri din tribune sau din fața televizorului.

Și, totuși, lipsește ceva. Ceva nu e în regulă. Pe cât de autentice sunt poveștile, pe atât de ”fake” pare prezentul. Lipsește fotbalul. De acum, nu de atunci. Mă uit la invitații mei și mă întreb ce-o fi în sufletul lor când văd pseudo-fotbalul nostru de acum. Când văd un contraatac interpretat greșit, când văd o preluare ca din colțul mesei, când văd un șut peste tribună, când văd o apărare așezată prost la faza fixă, când văd că ”varza” mai mult îi încurcă pe actori. Și, mai ales, când văd meciuri întregi fără emoție, fără trăire, fără strigăte de bucurie, fără tremur, fără pumni care să străpungă aerul după o mare realizare. Unii dintre ei mai scapă și vorbe pline de năduf: ”Mama lui de fotbal!”

Mai râdem de o fază penibilă, dar nu e râsul nostru. Ne-am dori să vorbim despre ceva deosebit, despre valoare, despre calitate, despre performanță, despre profesionalism, despre strategie, despre speranță, despre clasă, despre stil. Facem împreună efortul de a găsi un sens lucrurilor pe care le vedem, le trăim. Pare din ce în ce mai greu.

Și, exact ca pe vremuri la națională, îmi găsesc un refugiu ușor iluzoriu și mă bazez pe Hagi. I-o dăm lui și așteptăm să facă el ceva, să inventeze ceva și să o scoatem la capăt. E aproape singurul care încă mai crede că vom mai avea parte de mari bucurii. Dacă muncim serios, vor prinde cheag niște băieți care să ne scoată iar în stradă. Mai buni ca Ilie, mai buni ca Pancu. Dacă muncim serios. Dacă.