Niciodată toamna
Toamna se numără calificările. De fapt, se numărau. Marile mutații financiare ale fotbalului fac ca acum să avem parte de un călduros Mondial de iarnă. Am ascuns pe un hard cât mai extern toamna trecută, cea a preliminariilor. De ce să ne facem inimă rea prea multă vreme? Propriile resemnări au cunoscut un singur moment de revoltă: bara lui Ianis, 11 noiembrie 2021, minutul 85 din România – Islanda 0-0.
Ne mai dregem joile cu Conference, această Divizie C europeană. Și nici aici nu batem pe nimeni după o treime din grupe. În week-end ne mai alintăm cu SuperLiga: mai un gol frumos, mai un stadion plin, mai un scuipat, mai un banner inteligent, mai o bătaie zdravănă.
Ne luăm cu toate astea, ne implicăm emoțional peste măsură și uităm să ne minunăm că, în ciuda piedicilor pe care ni le punem singuri, se mai practică în țara asta un sport care seamănă cu fotbalul.
Editorial Vali Moraru! „Chemați-ne cu o calificare și vom fi aici, lângă voi”
Ocazional, parcă din ce în ce mai rar, ne mai trece prin cap un gând ca o plăcere interzisă de ani buni: „Dar naționala? Ce mai face naționala?” Vreme de o secvență suspendată în inconștient ne simțim puțin vinovați. „Cum am putut uita de ea, tocmai de ea, naționala care ne-a oferit atâtea bucurii? Echipa de care ne simțim legați etern printr-o inimă înfășurată în galben aprins?” După care ne găsim rapid și conștient explicațiile uitării: bucuriile devin amintiri străvechi, trădările și decepțiile se transformă în rutină cotidiană.
Și realizăm instantaneu că niciodată toamna nu fu mai urâtă. O toamnă în care planeta se pregătește de un nou Mondial cu care n-avem de-a face. O toamnă în care jucăm doar amicale. Pentru că și amicalele trebuia să poarte un nume, li s-a zis Liga Națiunilor. Unde, ce să vezi, suntem tot printre ultimii.
Mai răscolim nimicul ultimilor ani cu întrebări de genul ”de ce l-a luat pe ăla, de ce nu pe celălalt”, dar a dispărut vehemența de altădată. Doar știm că toți neconvocații mai buni decât convocații au fost și ei convocați altădată și rezultatul a fost același.
Așa că renunțăm la orice speranță imediată, ne învelim și mai strâns inima în galben și decretăm dictatorial: „Nu plecăm departe. Doar ne protejăm un pic sufletele rănite. Chemați-ne cu o calificare și vom fi aici, lângă voi, să ne bucurăm împreună și să uităm lungile toamne devoratoare de iluzii!”