M-ai înfrânt, Românie!

M-ai înfrânt, Românie! Am crezut în tine. M-ai sedus în copilărie. Mi-ai oferit vise neprețuite cu Boloni contra Italiei, cu Geolgău la Bratislava. M-ai ridicat cu Cămătaru pe Wembley și m-ai aruncat în noroi cu Irlanda de Nord. M-ai dezamăgit atunci, cu Mexicul din 86, dar eram împreună, luptam împreună, câștigam împreună, pierdeam împreună.

M-ai îndrăgostit iremediabil de tine, Românie, când am strigat liberi „Ciao, Italia!”, cu Danemarca lui Balint, cu Argentina aceluiași Balint, în ”notti magiche”. M-ai cucerit când m-ai scos în stradă de bucurie, cu Columbia lui Hagi și Răducioiu, cu Argentina lui Hagi și Ilie Dumitrescu.

M-ai vrăjit cu galbenul tău intens, cu zâmbetul tău șmecherit, cu hora încinsă sub soarele din Pasadena, cu lacrimile contra Suediei. M-ai plimbat „pe marile bulevarde ale fotbalului”, vorba cronicarului, cu Columbia lui Adrian Ilie, cu Anglia lui Dan Petrescu. M-ai făcut să râd, să plâng, să tremur, să urlu de fericire. M-ai făcut să trăiesc, Românie!

M-ai înfrânt, Românie!

Apoi, m-ai înfrânt, Românie! Mi-ai aruncat visele la tomberonul istoriei. M-ai izbit cu putere în barajul cu Slovenia. Naiv, credeam că e un simplu accident. Am schimbat generații de televizoare cu Mondialele care au urmat. Am mai băgat o fisă cu Chivu și Mutu, cu Pancu, Lobonț și Contra. Până s-au retras și ei, fără vreun minut la Mondial.

Mi-ai ucis orice speranță la fiecare campanie de calificare. ȘASE Mondiale ratate! ȘASE! Un sfert de veac!

M-ai înfrânt, Românie! De câte ori ți-ai furat singură căciula. De cîte ori n-ai avut grijă de copiii tăi. De cîte ori ai dat și ai luat șpagă. De cîte ori aleșii tăi au pus pe cine au vrut ei la șefia Federației și a Ligii. De câte ori ai lăsat impostorii să decidă, m-ai înfrânt, Românie!

De câte ori ai închis ochii la sacoșe, de câte ori ai recompensat non-valoarea și furtul, de câte ori mi-ai zis ”las’că merge și-așa!” sau ”rezolvăm, boss!”, de câte ori i-ai lăsat să mintă, de câte ori m-ai făcut să-i cred. De atâtea ori m-ai înfrânt, Românie!

„M-ai mințit, Românie, c-o să mergem la Mondiale…”

Mi-ai zis, Românie, că e momentul schimbării la Federație, să vină oameni noi, străini de orice interese obscure. Și chiar așa era, venise momentul schimbării, doar că nu s-a schimbat nimic. Mi-ai zis că s-au dus vremurile cu Cooperativa, cu Nașu’, cu Mitică. E timpul pentru un fotbal bazat pe performanță. Și chiar așa era, doar că ce ai pus în loc e la limita penibilului, Românie!

M-ai mințit, Românie, c-o să mergem la Mondiale cu Pițurcă. N-am mers. M-ai mințit c-o să mergem cu Daum. Mein Gott, ce eșec răsunător! M-ai mințit c-o să mergem cu Rădoi! Aproape că te-am crezut, doar că n-am ajuns nici la baraj.

M-ai înfrânt, Românie! Poate că Ianis Hagi, Cicâldău și Răzvan Marin ar merita aceeași încredere pe care am avut-o în Mutu și Chivu, același entuziasm, aceleași vise. E greu, Românie, să le mai găsesc. După ȘASE Mondiale ratate, sper să mă înțelegi.

Românie, eu sunt aici! Mă retrag un pic în România mea, cu Balaci și Cămătaru, cu Lucescu și Ienei, cu Lăcătuș și Balint, cu Lung și Țețe, cu Stelea și Prunea, cu Hagi și Răducioiu, cu Adrian Ilie și Andone, cu Mutu și Ilie Dumitrescu, cu Duckadam și Costică Ștefănescu. Și cu mulți alții, suntem mulți, să știi!

Îmi dai tu un semn când te trezești?