Colind

Mai e puțin și noi, ”argentinoizii” de vocație sau de conjunctură, va trebui să ne prezentăm scuze pentru că ținem cu Argentina. Sau pentru că ne place Messi. Sau pentru că-l considerăm în continuare pe Maradona cel mai mare, măcar unii dintre noi.

Cui să le prezentăm? Acestor luptători de gherilă pe frontul statisticilor, acestor rezistenți ai mainstream-ului messianic decadent, acestor cruciați ai Cristianismului, antivacciniști ai emoției, body-builder-i ai mușchiului perfect lucrat, conspiraționiști ai arbitrajului ocult mondial, democrați susținători ai disciplinei autoritare.

Mereu surprinzătoare firea umană! Pare incredibil că după cea mai tare finală din istorie există unii care văd griul din deciziile de arbitraj în locul culorilor aprinse ale magiei petrecute pe teren. Și asta nu numai după cea mai frumoasă finală (eu mai am unele rezerve, nu pentru că nu ar fi fost ci pentru că sunt mai prudent înainte de a da verdicte de genul ”cel mai” sau ”cea mai”) ci după una decisă, în cele din urmă, la loviturile de departajare. Totuși, e atât de firesc.

„Messi poate veni și-i poate sta alături lui Maradona, printre zei, dar tot Diego stă în capul mesei”

Aud pe unii care cred că Messi e cel mai tare, că Maradona e doar un mit creat de percepția ”mediată”, din auzite, pentru că pe atunci nu puteam vedea decât foarte puține meciuri cu Diego. De acord, când nu vezi cu ochii tăi, în special la fotbal, dar mai puțin decât la pescuit, ai tendința să potențezi lucurile pe care le afli din cărți, din povești. Am trăit-o și eu când Ion Ghițulescu relata la radio că, de exemplu, ”Lupu face două-trei driblinguri” la Dundee. Apoi, la sfârșit de săptămână vedeam la tv un rezumat al meciului, recunoșteam faza și realizam că Lupu, de fapt, nu făcea decât să scruteze orizontul în căutarea pasei perfecte. Mai târziu, aveam să-l înțeleg și pe maestrul Ghițulescu: ce putea să zică? La radio nu e cu pauze de gândire, e cu producție de vise.

Da, am văzut de o sută de ori mai multe meciuri cu Messi decât cu Maradona. Da, e posibil să fie și un mit în cazul lui Diego. Dar hai să nu ne mai dăm atât de importanți în discuția asta. Italienii și alții ca ei din lumea ceva mai liberă au văzut meciurile lui Maradona când a cucerit Nordul de două ori. Argentinienii și alți sud-americani l-au văzut și ei peste tot și după ce l-au văzut l-au adus inclusiv în biserică. Care era una dintre zicerile cele mai populare într-o vreme? ”Pot muri fericit, l-am văzut pe Maradona!”

Dacă aș avea cu 20 – 30 de ani mai puțin, n-ar exista vreun dubiu: Messi e cel mai bun din toate timpurile. Însă tocmai acei ani în plus mi-au adus o mulțime de dubii. Argumentul meu suprem legat de Diego, dincolo de performanțe, cifre sau calități arătate pe teren, este următorul: dimensiunea impactului pe care D10S l-a avut în sufletele oamenilor. Aici, Maradona este și va fi fără egal. După acest Mundial, Messi poate veni și-i poate sta alături, printre zei, dar tot Diego stă în capul mesei.

Tot ireal pare faptul că unii oameni, altfel tineri și în plin avânt revoluționar, distrug propaganda anti-qatareză a Vestului decadent cu un adevăr istoric: Qatar este locul cel mai bun unde putea fi organizat turneul final. Sigur, în comparație cu Coreea de Nord, așa e, organizarea ar fi fost tot fără reproș, doar că adepții lui Kim din nord nu au ce mânca de atâta disciplină și ar mai fi existat ceva lipsuri. Pe plaiurile Dohăi, unde aflăm de la prințul-organizator care a pecetluit plicurile cu propria salivă că există o tradiție îndelungată a iubirii de fotbal, e altceva, nu știi unde să mai arunci cu banii.

Admir, bineînțeles, o bună organizare. În care numărul de spectatori e ca recolta lui nea Nicu la hectar. Dar prefer în orice moment defectele unei țări libere. Chiar dacă asta implică o bere pe stadion, o bătaie pe stradă, o lacrimogenă a poliției. Apropo, băieții ăștia cuminți din Qatar și asupriți de Vestul decadent, ce să vezi, unde au putut și ei să-și arate colții nemulțumiți? Tot prin Vestul exploatator, ăla rău, unde dai foc la mașini după ce naționala ta câștigă.

Spuneam că unele opinii par ireale. Îmi par mie. Altora li se poate părea ireal ce cred eu. E atât de firesc să avem păreri diferite deși ne obișnuim greu cu asta.

E 22 decembrie 2022. Ora 13.10. Elicopterul plecase deja de pe CC acum 33 de ani. E ora la care am aflat că putem fi liberi. Din cauza acelor zile poate că nu am reuși să organizăm ireproșabil ceva important așa cum am fi făcut-o înainte. Datorită acelor zile putem vorbi și scrie despre ce vrem noi. Câteva luni mai târziu auzeam celebrele vorbe de la Ion Rațiu, în campania prezidențială: ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. A câștigat Ion Iliescu.