Editorial tulburător al lui Andrei Trifan, după moartea lui Maradona: „Ne-ai pustiit, Doamne, și de Diego!”
E una dintre acele zile în care nu mai înțelegi nimic despre viață. Sau poate înțelegi totul. O știu și eu, o știi și tu, o știți și voi.
La prânz, am avut onoarea să stau de vorbă cu Gică Hagi. S-au strâns vreo două ceasuri în care am discutat câte-n lună și în stele. On și off the record. La un moment, în timpul interviului, l-am numit „Maradona din Carpați”. Și pentru o clipă, acolo, în mijlocul dialogului, ca într-o transă, mintea mi-a fugit la marele Diego. „Ce o mai face?”, m-am întrebat. Cuvintele lui Hagi m-au „tras” înapoi în dialog. A urmat drumul revenirii de la Constanța.
Și a început să vibreze telefonul. Prin sms sau pe messenger, aceeași informație neverosimilă îmi era trimisă de amici și colegi: Diego Maradona a murit.
Atât de iubit a fost Diego că viciile au fost transformate în păcate, iar păcatele erau omenești și făcute spre a fi iertate
O bucățică din sufletul meu a fost sfâșiată de securea Hâdei într-o clipă. Moartea asta nenorocită nu se mai mulțumește să ia oamenilor viitorul, când îi trage după ea! Nu, de la o vreme am observat că are o plăcere sadică să le ia și trecutul. Să le fure amintirile, copilăria, tinerețea.
Cum să plece Maradona pe drumul fără întoarcere? El, care levita cu tălpile desculțe în copilăria săracă? El, care s-a întrupat din Boca? El, care s-a rupt din Sagrada Familia? El, care a făcut să erupă Vezuviul? Nu, așa ceva e de neconceput!
Atât de iubit a fost Diego că viciile au fost transformate în păcate, iar păcatele erau omenești și făcute spre a fi iertate.
Cât praf magic a aruncat peste el Creatorul când l-a zămislit, atâta praf alb a băgat Diavolul în el. Când nu era cocaină, era alcool. Geniul era urmat pretutindeni de demonul său. Iar acum… Ne-ai pustiit, Doamne, și de Diego!
Leo nu a fost niciodată Diego. Și nu va fi. E dintr-un alt aluat. Tot magic, dar diferit
L-au iubit săracii, l-au iubit bogații. L-au iubit dictatorii, l-au iubit rivalii, l-au iubit copiii, l-am iubit toți. Cei care l-am văzut jucând, am fost norocoși. Alții au trăit din povești, din personaj.
Tevez și Cannigia l-au sărutat pe gură, ca într-un ritual magic în care sperau să ia din magia spiritului său. Pe Ronaldinho l-a făcut să plângă, când i-a pupat mâna, cum pupă un credincios moaștele unui sfânt.
Pe Leo Messi a vrut să îl modeleze cum a făcut Brâncuși cu a sa Coloană a Infinitului. A luat opera și a transformat-o în capodoperă. Nu l-a invidiat, cum mulți s-au grăbit de-a lungul timpului să le învenineze relația. A simțit atingerea Divină în ilustrul său urmaș și a sperat că acesta va purta națiunea într-un tango suav spre un nou Paradis mondial. Dar Leo nu a fost niciodată Diego. Și nu va fi. E dintr-un alt aluat. Tot magic, dar diferit.
V-ați întrebat, vreodată, cum ar fi fost pentru noi, românii, Mondialul din SUA, dacă el ar fi jucat pentru Argentina în acel meci din optimi?
Viața lui a fost o tombolă, așa cum sună titlul melodiei lui Manu Chao, dedicată legendarului Maradona. E una dintre piesele pe care le ascult, pe repeat, în momentele de melancolie. Chitara gravă și privirea lui Diego, în care îi fuge parcă filmul întregii traiectorii pe această planetă, m-au fascinat.
Si yo fuera Maradona… Chiar, ce aș fi făcut eu, dacă eram Maradona? Atât de mare a fost Diego că unui simplu ziarist, ca mine, îi este greu să își imagineze o astfel de existență.