România, atenție! Pe această intrare doar se iese!

În caruselul care continuă să se rotească, fără a da vreun semn că s-ar opri prea curând, căutând și învârtind probabili și posibili antrenori de națională, ceva trebuie să vă fi atras atenția și dumneavoastră. E vorba despre clauza pe care FRF încearcă să o strecoare în contractul fiecăruia dintre potențialii selecționeri. Și care l-a alungat pe Bölöni, l-a speriat pe Edi, îl va încurca, poate, și pe Mutu. Sau pe următorul.

Punctul acela din contract în care federația cere selecționerului să nu ducă România mai jos de locul doi în grupa de patru(!) din Liga Națiunilor, unde îi avem adversari pe cei din Muntenegru, Finlanda și Bosnia. Așa ceva!
Iar oamenii se mai gândesc.

Cum, domnule, să risc să mă bată Finlanda și să fiu dat afară după opt luni!? Sau Muntenegru? Păi Muntenegru, chiar e trupă de trupă! Iar Finlanda a fost la Euro astă vară, a învins Danemarca la Copenhaga, despre ce vorbim?
În septembrie se termină jocurile din Ligă și mai e și Bosnia pe acolo, cu Dzeko…

Marius Mitran atenționează: România, pe această intrare doar se iese!

Cum e posibil să accepți să preiei naționala, să îți fixezi ca obiectiv un turneu final european sau de campionat mondial, dar să nu ai curajul să spui, da, domnilor, nu pot termina pe locul trei sau ultimul într-o astfel de grupă. Eu, omenește, nu pot înțelege, în condițiile date, ce mai înseamnă atunci noțiuni ca ambiția, încrederea în ce poți, orgoliul, mândria, ba chiar nici noțiunea de douăzeci de mii de euro pe lună nu o mai înțeleg.

Cum să mă tem, indiferent de tot și de toate, că nu aș fi în stare, ca antrenor al României, să nu prind măcar locul doi într-o astfel de companie, dar să am tupeul să spun că merg la Mondiale, unde trebuie să dau la o parte fie Germania, fie Italia, fie Portugalia, asta ca să nu amintesc decât eventualii pași ai Macedoniei de Nord în tentativa ei de a ajunge acolo, după ce ne-a lăsat pe noi acasă, acum două luni. Cum?

Mdaa, dar până atunci leafa merge, și apoi am timp, mult timp, să formez o bună echipă națională! Din păcate, pentru noi toți, nu veți avea un astfel de timp, domnilor!

Clauza națiunii celei mai favorizate, aplicată cândva, unei anumite țări numită România, nu se mai acordă. Atunci era vorba de credite cu dobândă mică, de accesul la anumite tehnologii moderne, se răsplătea un soi de revoltă în lagărul socialist etc. Astăzi, nimeni nu te mai așteaptă, nimeni nu îți bagă și-n traistă, toți ceilalți te vor învins și scos din joc. Și noi ce facem, cu cine venim, cu ce ne prezentăm la această formidabilă luptă?

Dacă am devenit selecționata cea mai defavorizată de soartă și dușmană a performanței, făcând într-un sfert de secol drumul înapoi de la locul 3 (trei) mondial în 1997, la poziția 47 în 2021, ni se datorează. Nu în exclusivitate, desigur, că, pe parcurs, am mai dat și peste un Kim Milton Nielsen, și peste un Urs Maier, dar demult au fost și piesele acestea de domino lansate peste noi. Demult. Acum, cea mai dorită echipă din lume pentru noi, naționala noastră, țara noastră, e condiționată chiar și atunci când cere ajutor. Da, venim, dar…

Nichita spunea că, dacă atunci când te așezi la masă, ca să scrii o poezie, nu ai credința absolută că urmează să compui cea mai frumoasă poezie care s-a scris vreodată, mai bine nu mai scrii nimic.

Înainte să legi  generația de unde s-a rupt ea, acum un sfert de veac, ai măcar conștiința că aparții acelei povești. Dacă accepți. Că știi ce au făcut Hagi, Balaci , Adrian Ilie, Belodedici, Dinu, Dumitru, Dumitrache sau Dobrin înaintea ta, pe teren. Sau Mircea Lucescu, Emerich Jenei, Puiu Iordănescu.

Că ai în genă, că vrei măcar, dincolo de clauze, de condiționări și de cariere. Așa cred. În definitiv, credința că ești, că poți, ba chiar mai mult decât ai fost cândva, e prima treaptă cu care poți urca.

Altfel, mă gândesc că mai există totuși o speranță, cel puțin cât acest carusel al ofertei refuzate de cerere se va tot învârti, producând excat atâta emoție precum ușa cinematografului din Oradea pe care, acum mulți ani, a încercat să intre tânărul poet Marin Sorescu. Pe ea, pe ușă adică, scria cu cretă, apăsat: „Atenție! Pe această intrare doar se iese!”.