Oameni buni și oameni de bine. Ziua cea mai lungă, a lui Hagi

Nu sunt totuna, deși par a fi. Oamenii buni sunt găsiți de alții, oamenii de bine caută ei să te găsească și să te ajute. Să te învețe, să îți deschidă un drum, mintea sau măcar ochii. Singura problemă este că sunt foarte rari.

Gică Hagi este unul dintre ei. Dincolo de geniu, cel mai mare fotbalist român al tuturor vremurilor a fost un revoltat, un om care a adus în lumea mare a fotbalului o echipă națională care nu avusese prea multe până atunci. Generația aceea, asamblată mecanic și spectaculos de el, precum portocala lui Cruijff cu două decenii mai devreme, a fost, în primul rând, luată pe semnătura lui și lăsată atât de sus, încât azi e greu de demonstrat că e vorba tot de România în propoziție.

Modelul lui Hagi este, de multă vreme încoace, Johann Cruijff, cel mai mare al Europei ca jucător și cel mai mare al lumii, ca antrenor. Merită o discuție această continuare în timp a superlativelor relative din dreptul olandezului.

Cruijff însă și-a jucat întotdeauna doar cartea proprie, revolta lui față de tot și de toate oprindu-l nu doar în acei ani, ci toată viața, de la a accepta compromisul. A ajuns să joace la Feyenoord și Levante, la o vârstă respectabilă, tocmai pentru că Ajax și Barcelona nu l-au mai crezut pe cuvânt că poate. Hagi nu a fost nici el crezut, până nu a demonstrat pe propriul lui sacrificiu că poate, că știe și că este. Cine este.

Dumnezeu al lucrurilor mari din fotbal, Johann Cruijff a imaginat un sistem de joc, zis și “tiki-taka” în anii de apogeu, care a schimbat totul, i-a dominat pe toți, a încântat, a revoltat, a continuat prin a plictisi și, la sfârșit, prin a fi anihilat. Continuatorul obsesiei lui, dusă apoi la schizofrenie, Pep Guardiola, a semnat capodopera și apoi a încercat să o reproducă la Bayern și la City, cu un succes niciodată dus până la capăt.

Cruijff a gândit Barcelona modernă și Barcelona a uluit lumea

Principiul olandezului, bazat pe “proprietate și posesiune”, a luat mingea adversarului și a plănuit să nu i-o mai dea niciodată. Gică Hagi mi-a povestit odată că, în timpul unui antrenament pe Nou Camp, cineva din echipă i-a atras atenția marelui antrenor cum că jucătorii sunt mult prea avansați în teren și că ar putea fi dezechilibrați de o pasă lungă adversarului. “Ce pasă, a zis Cruijff, e nevoie de una de 60 de metri ca să ne prindă descoperiți.” “Exact, Mister”, i-a spus cineva, poate chiar Pep Guardiola. “E imposibil acest lucru, dragă Pep, a continuat antrenorul, pentru că, dacă în lume ar exista un jucător cu o asemenea pasă excepțională, el ar fi deja îmbrăcat în tricoul nostru, al Barcelonei!”

Hagi a luat tot ce a fost bun de la Cruijff, mai puțin aroganța. Așa cum a învățat multe de la Mircea Lucescu, de la Jenei și de la alte nume mari cu care s-a înhămat la muncă de-a lungul vieții. Să nu uităm că ne-a spus de atâtea ori că el e doar un antrenor și că nu există prin lume Regi echipați în trening, pe teren de la opt dimineața, fie ploaie, fie furtună. Și crescând copii. Hagi însă, pe lângă lecția posesiei prelungite, a venit și cu cea proprie, a generozității absolute.

Hagi este, desigur, din același film cu Cruijff și Guardiola. Doar că el a ales România ca demonstrație, o variantă grea de supraviețuire și o opțiune tot mai rară. Olandezul i-a fost antrenor, spaniolul coechipier. Sistemul imaginat de primul și perfecționat obsesiv de catalan a fost pus în practică, dar și personalizat de Hagi. Așa a ieșit campion, așa a probat că literele lui, T-T-T, și R-R-R , și P-P-P sunt coduri personale de succes. Așa a apărut performanța, apoi cartea. Legenda era deja acolo, de mult.

Luni, 21 iunie, în cea mai lungă zi a anului, Hagi a anunțat că se întoarce în iarbă, ca antrenor al Farului Constanța. Știam toți că va face asta, era doar o chestiune de timp ca el să revină. Să-și ducă luptele mai departe, să continue să construiască și să creadă. S-a întors nu doar pe bancă, ci și acasă, într-o dovadă de altruism marcă înregistrată precum șutul de pe Rose Bowl de acum mai bine de un sfert de veac.

Felul în care a făcut-o, alegând să unească și să amplifice astfel tradiția din care el însuși face parte, mi se pare că îl așaază deasupra oricărui sistem de joc. La Hagi gesturile de existență depășesc de cele mai multe ori sfera fotbalului, el este un Avram Iancu încăpățânându-se să creadă. A făcut, la rândul lui, parte din Imperiu, dar a ales casa. Țara. Marea Neagră. Orașul. Oamenii.

Voiam să spun că Gică a avut de la cine învăța. Scheme și sisteme. Lecția predată însă de el e mult mai complexă. La primii, geniali desigur, era despre joc. La el, e despre viață. Acolo unde oamenii buni mai apar uneori, iar cei de bine sunt atât de rari.
La conferință și-a repetat credința că doar campionii creează campioni. Îi va crea și acolo, mai ales că matricea e el însuși.