L-am văzut pe Messi, mamă!
“Ho visto Maradona! Oh, mama, mama, mama!” Și eu l-am văzut pe Maradona și încă în anii lui cei mai buni și chiar și ai noștri cei mai buni. Cântecul galeriei lui Napoli și invocarea mamei fiecăruia dintre noi care am apucat vremurile și comentariul lui Victor Hugo Morales se înscriu într-o mitologie sentimentală care nu vinde niciodată trecutul pentru prezent. Și astfel, șchiopi fiind noi de un vis și de un picior, precum Garrincha, ne așezăm în fața istoriei ca protestatarii din piața Tiananmen în fața tancurilor, acum 30 și ceva de ani. De fapt, cam totul ni se trage de pe vremea aceea, și revolta, și senzațiile.
De aceea, acest Argentina-Arabia Saudită 1-2 nu poate fi o surpriză, din moment ce e o atât de mare logică în tot ce se întâmplă cu naționala lui Messi încât nu e nici măcar nevoie să îți mai pese, e de ajuns să înțelegi.
Argentina celui mai bun fotbalist al lumii din ultimii și aceiași 30 de ani, Messi, e ca Messi. Așa cum Argentina de atunci era ca Maradona. Asta e întreaga explicație.
Cu tot ceea ce s-a adăugat în lume, în viață și în marketing în toți acești ani.
Editorial de Marius Mitran: L-am văzut pe Messi, mamă!
Pe Diego îl ura FIFA, dar îl iubea Planeta. Îl ura tifoseria lui Juve, ori cea a lui Inter sau Milan, dar i se așeza în genunchi cea a lui Napoli, cea care se spovedea, acasă, mamei, zicându-i pe cine a văzut la meci și ce vrăji au mai fost inițiate acolo.
Argentina lui Maradona era campioana lumii sărace și, uneori, libere, iar când nu era campioană, faptul era cauzat, firește, de un furt de proporții mondiale. Maradona o luase pe cont propriu, și cum el juca miraculos, iar gesturile lui deveneau legendare, așa și Argentina sa desena miracole și împlinea visuri. Însă vremea și oamenii aceia au trecut. A rămas însă, și a crescut din ce în ce mai înaltă, dragostea pentru Argentina. Tangoul, Batistuta și Caniggia, Boca și River și San Lorenzo, Papa de la Roma, adică socio Francisc, Carolina Baldini și ole, ole, ole, Cholo Simeone, Borges și Tata Martino.
Însă Messi i-a învins pe toți. Ridicat de Barcelona și Guardiola unde cu gândul nu gândești, Messi a devenit, ca Maradona atunci, Argentina însăși. Fără să fie conștient, căci rareori pare a fi, Messi a intrat și a acceptat transa de a fi și inimă și muzică și fotbal, dar, mai ales, literatura unei națiuni cu care se legitimează și multe alte visuri. Există printre dumneavoastră măcar unul care să nu fi auzit pe un altul că ține cu Messi și că vrea ca titlul mondial să ajungă în Ajunul Crăciunului la Buenos Aires?
Arabia Saudită însă a învins Argentina, deși Messi deschisese scorul dintr-un penalty făcut cadou, precum nenumăratele cadouri primite de la viață și publicitari de acest geniu din Rosario, acum la Paris. E frumos la Paris! E pe bani la Paris.
Dar Messi nu a jucat nimic cu Arabia Saudită, și, așa cum am stabilit mai devreme, Argentina fiind Messi, a venit șocul. Rotativele ziarelor au pornit, site-urile s-au aprins, rețele pe căi au căzut, vorba lui Păunescu. E drept, și slovenul Vincic a făcut ce a putut, a prelungit până peste poate, a lăsat la pământ un saudit, lovit involuntar de propriul portar, doar-doar ca Messi să apuce să tragă la poartă, a crezut, poate, că toate cele 36 de meciuri precedente fără înfrângere vor fi 37, în fine, tot ceea ce pentru Diego Armando, altădată, era război, pentru Leo a devenit, și asta de mult poveste, pace și prietenie. Baloanele de Aur care erau ale altora, MVP-ul de la Mondialul din Brazilia care, tot așa, nu era al lui, vă amintiți, cred, multe, multe daruri. În timp ce celuilalt i se luau, lui i se dau. Dar Parisul nu va fi vreodată Napoli, cum nici măcar Barcelona nu a putut fi. Iar ce e mai important, nici Argentina nu va mai fi Argentina! Cel puțin nu la acest Mondial, nu în Qatar, nu acum! Messi a luat ultima oară Champions League acum 7 ani și Cupa Mondială niciodată. El e geniul care se așează pe jos în spatele zidului făcut de coechipieri, el ia numărul 30 pe tricou, el e geniul care moștenește totul la modul firesc, dar nu rezistă presiunii cu care vine sau ar trebui să vină moștenirea.
E uriaș, dar nu are statura necesară absolutului. Îl anihilează azi Herve Renard, și Arabia Saudită, bravo lor! Așa cum ieri îl stopa Madridul și se scotea cu Elche sau Alaves, cu Lens și Rennes, mai nou.
Poate că Argentina visurilor noastre nu a căzut, poate că și noi, suporterii ei de departe, mai avem o șansă. Să învingă Polonia și Mexic.
Să ne amintim că Maradona putea orice, oricând și, mai cu seamă, oricum. Argentina lui Diego juca precum el, deși el nu avea nevoie de ea, se descurca singur. Doar de fanii ei avea nevoie. Și a rămas al lor, dincolo de cer.
Argentina lui Messi încă îl așteaptă pe Messi să o ducă unde a mai fost în amintire. Dar Messi uneori vine la întâlnire, alteori, nu. Așa că bunelor noastre mame, noi, cei de azi, nu prea mai avem ce le spune despre ce vedem pe stadioane când acolo e Messi.
Deși Victor Hugo Morales continuă să comenteze. Și Messi să joace. E la al cincilea mondial, mamă!