DDB-Programul. Realizat din fapte adevărate

În noaptea albă de la Hollywood, care tocmai s-a consumat, cu peliculele premiate așa cum probabil că ați aflat, o știre de profil cinematografic, de asemenea, pare că a trecut, totuși, prea puțin băgată în seamă.

Poate cea mai spectaculoasă comunitate de suporteri români, cea care a inspirat și a trimis în realitate Programul DDB, este pe cale de a deveni subiect de film.

Citesc așadar, în Prosport, acum exact două zile: „Cei de la Dinamo pregătesc lansarea unui serial de tip documentar, care va prezenta eforturile fanilor de a salva clubul din Șoseaua Ștefan cel Mare, pe modelul Sunderland și Boca Juniors, prezentate deja pe platforma Netflix, un proiect de mare, mare anvergură”.

DDB-Programul. Realizat din fapte adevărate

Mai țineți minte? „No te pierdas Boca Juniors Confidencial en Netflix!” sau „Sunderland ‘Til I Die”, pe aceeași platformă gigant. Acestea sunt modelele, cea mai iubită echipă din America de Sud și una dintre cele mai îndrăgite din Anglia. E vorba despre o anumită dragoste în acest demers cu totul emoționant al unor oameni pentru care fotbalul e, au dovedit-o, „una otra forma de entender la vida”, un alt fel de a înțelege viața.

Am mai spus-o, într-o vreme în care eram tânăr, Dinamo era echipa Miliției și/sau a Securității comuniste, clubul inspira teamă și grandoare, cu zeci de secții și tot atâtea posibilități de manevră, cu sportivi legendari, nume uriașe ale Planetei, Ivan Patzaichin, Cornel Penu, Vasile Dîba ori Ghiță Licu, multipli campioni mondiali și olimpici, valori care făceau să se cutremure redacții de ziare și televiziuni, iar milioane de oameni le aplaudau performanțele cu lacrimi în ochi. Ani în șir, portretele lor au fost închise într-o vitrină, în stradă, lângă intrarea în club, se vedeau și privind pe geamurile tramvaielor care făceau stație acolo, dovadă că una erau generalii și alta campionii. De altfel, duplicitatea era dusă la extrem în acei ani: o Românie iubeam noi, dar alta era cea pe care ziceam c-o iubeam, una spuneam și alta fumam, vorba lui Arghezi.

Nu toți eram răi, nu toți eram buni. Dar eram, contam într-o ecuație națională care forța performanța și mistifica eșecul, din dorința de a fi și mai puțin de a avea. Nu aveam libertate, dar aveam vitrine, faruri, fotografii, cum ziceau optzeciștii. Sau ce Dumnezeului aveam, că tot aveam câte ceva!

De la această duplicitate cu noi înșine ni s-a tras și după ‘89. Victoria și FC Olt s-au desființat chiar atunci, iar prin primăvara următoare, pentru vreo două – trei zile, Dinamo nu a mai fost Dinamo, ci Unirea Tricolor, pe ideea proximității cu Oborul, dar nu și pe cea a continuității cu organele noastre de partid și de Stat.

A intervenit atunci Cornel Dinu, un om bun, iar lucrurile s-au întors la normal până când, în zilele noastre, echipa a ajuns unde a ajuns. Asta ca să nu ne mai lungim.

Să spunem doar (cuvânt devenit esențial în cultura existențială a clubului!) că, timp de treizeci de ani, echipa a trecut prin toate, împinsă de fel de fel de oameni, îi știți cu toții care, ca să tragă acum ultima secvență, pe marginea prăpastiei, fără cascadori și fără dublaj. Pentru că trebuie făcută o diferență clară, mai ales în cazul Dinamo, între oamenii buni, câți au fost și câți sunt, și oamenii care au produs, paradoxal, DOAR rău. Câți au fost. Nu puțini, din păcate.

„Din viața reală. Cu happy end”

Ei bine, ca să contrabalanseze total destinul de echipă a sistemului, Dinamo e ținută astăzi în viață de băieții din filmul care se pregătește. Pentru că ei sunt singurii care merită să facă parte din distribuție. Și ce paradox, nu ei sunt plătiți, ca marii actori, ci ei plătesc pentru ca povestea să poată merge mai departe și adevărul odată cu ea!

Uneori, în nopțile lungi în care pregătim la Replay, câte o emisiune, iar Marian Olaianos mai găsește o peliculă mai veche de o jumătate de secol, pe ecran ne mai apar secvențe din Dinamo – Atletico, 2 – 2 la Madrid, din ‘73, ori Dinamo – Internazionale Milano, 2-1, în Decembrie 1965, pe un „23 August”, dacă permiteți, arhiplin. Inter era deținătoarea ultimelor două Cupe ale Campionilor Europeni. Alte vremuri, alte filme! Alți actori. Dar nu altă viață, asta e cel mai important. Pentru că filmele mari de atunci și-au găsit o continuare azi. Nu pe teren, ci într-un program.

În viața asta, au spus cei care vor fi pe ecran, mai avem ceva de făcut și chiar au făcut. Au făcut! În țara în care DOAR se vorbește, niște oameni au făcut ceva. Din banii scăzuți din chenzină, din cei luați din salariu, din primele lor, din alocațiile de elevi, din bursele de studenți, din atenția primită de la un client mulțumit, au strâns ca să salveze echipa și au salvat-o. În toate modurile posibile, din toate pericolele apărute. Cu îndârjire, cu umor, cu disperare, cu ironie, cu coregrafii, dar au ținut-o în viață și o țin. Dacă marii campioni ai lor, uneori ai tuturor, au demonstrat atât de mult cândva, iar peliculele de la Replay, precum și cele din gând, păstrează faptele, ei bine, filmul care, cine știe, într-o noapte, undeva, în America, va avea propria șansă la Oscar, va trebui să mărturisească, ca în cartea lui Preda, că dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Iar pe platforma Netflix să fie trecut la „Din viața reală. Cu happy end”.

Dar pentru categoria asta din urmă mai trebuie și niște puncte în play- out. Se aude, băieți, acolo, jos, pe gazon? Se vede cam rău!?! Ei bine, acum e rândul vostru să faceți ce trebuie! Să știți că și mâine e o zi, vorba lui Scarlett O’ Hara…

 

 

Publicat: 26 04. 2021, 10:29
Actualizat: 26 04. 2021, 12:39