Lovitura Pyunikului în moalele CFR-ului
”Ce frumoși suntem, la-nceput de drum / Ceru-i tânăr și clar / Nici un vis nu-i prea mare acum / Pe al lumii cântar”
Așa începe o piesă de demult a lui Mircea Baniciu. Sigur că se referă la viață în sine, despre care aflăm cu toții, inevitabil, că are un singur început. Când vine vorba de fotbal, începuturile sunt mai multe, șansele sunt multiple. Poți s-o iei de la capăt în fiecare sezon. Primăverile din natură când totul renaște după iarnă, când totul înverzește și înflorește, când ceru-i tânăr și clar reprezintă verile din fotbal. Când treci peste sărbătoarea succesului trecut sau îți oblojești în nisip și valuri calde tristețile și dezamăgirile sezonului lăsat în urmă. Și, cu mintea resetată, te apuci de muncă într-un nou sezon, cu noi vise, cu noi gânduri. Și cu învățămintele oferite de lucrurile deja experimentate.
În viață, cel mai greu e când începutul, acela care ar trebui să fie cu cerul tânăr și clar, cu verdele crud și aerul proaspăt din piept, te lovește cu furtuni inexplicabile, cu drame ca războiul și boala sau cu traume din familie sau din absența ei. Un început distrus determină tot restul vieții: ori te ridici, ori te lași doborât.
Editorial de Vali Moraru: Lovitura Pyunikului în moalele CFR-ului
Chiar dacă prețuim vorbele lui Bill Shankly, ”fotbalul nu e o chestiune de viață și de moarte, e mai mult decât atât”, și chiar dacă interpretări mai recente susțin că Shankly nu a vrut să zică neapărat ce am înțeles noi, fotbalul, această viață concentrată în timp la 90 de minute și în spațiu la un dreptunghi verde, are avantajul de a oferi noi începuturi.
Ce facem noi cu aceste începuturi? Ni le înnegurăm singuri, ca efect al unor traume adânci, greu de depășit, din fotbal dar și din viață, în general. Un sezon trecut început cu rușini cosmice legate de laci și karaganzi și continuat cu o prezență mai mult decât mediocră a campioanei în grupele Conference a lăsat urme adânci. Viața noastră de suporter a primit lovituri repetate și din partea naționalei, cea care ne-a încheiat apoteotic răposatul sezon cu ultimul loc în grupa de Liga Națiunilor. Totul împletit armonios cu războaiele mărunte interne unde Sepsi a luat două trofee din trei.
Dar ne-am resetat și noi ca suporteri și am sperat că am învășat ce era de învățat, că am făcut ce era de făcut și că de data asta va fi mai bine. Nu e deloc așa. Campioana României în ultimii 5 ani și-a păstrat antrenorul, și-a păstrat și jucătorii pe care a dorit să-i păstreze, a adus aproape toți jucătorii pe care și i-a dorit și și-a păstrat și obiceiul de a cheltui/investi într-o utopică performanță salvatoare financiar.
Ce-ai putea să-i reproșezi lui Varga? Se bagă la echipă? Nu. Iese cu declarații implozive la televizor? Nu. Oferă variantele financiare pentru dorințele conducerii administrative și tehnice? Pare-se că da. Și-atunci? Cum naiba mai poți explica bancul ăsta prost al dublei cu Erevan?
Varianta optimistă e că CFR va reveni și va obține calificarea în grupele Conference, oricum acesta era obiectivul minim. Sau că celelalte echipe românești nu se vor face de râs și vor mai bate și ele pe careva. Și, poate, mai ajunge una din ele în grupe. Deja, cu două echipe în grupele Conference putem vorbi de o performanță. Dar startul acesta al CFR-ului nu va fi ușor uitat. A venit ca o lovitură năprasnică de ciocan care a făcut țăndări toate marile planuri și strategii ale gânditorilor fotbalului.
Bineînțeles, s-au activat vajnicii apărători ai dreptății și moralității care să vadă voința divină în cele întâmplate. Aș avea rezerve. M-aș întoarce tot la Bill Shankly: ”You only get out of the game what you put into it”. Antonimul englezesc la autenticul românesc ”apă bei, apă joci”!
Nu avem decât cele două variante de care scriam și mai devreme. Ori găsim o cale să ne ridicăm, să creștem corect și frumos copii care să dea bine în minge, ori fotbalul de pe la noi va deveni o amintire (uneori) frumoasă. Iar urmașii s-or întreba de ce naiba puneam atâta pasiune pentru un joc atât de simplu, dar la care nu ne mai pricepem.