Primă și pedeapsă
Suntem încă în anul centenarului echipei naționale de fotbal. Din ziua de 8 iunie 1922 și până astăzi, o istorie uriașă, în timp și spațiu, s-a desfășurat și a lăsat urme. Avem fotbal cu adevărat de o sută de ani încoace și în toată această perioadă am lansat (noi, România) mari jucători, antrenori de legendă, nu puțini, echipe care au generat povești și mituri fără de care nu putem trăi azi. Genii absolute ne-au lăsat să visăm, uneori, însă nota generală-nicio aluzie!- a fost și este că am fi reușit mai mult dacă…
Dacă nu aveam un destin rău, în primul rând. Și am tot avut: Rică Răducanu se culcă pe o minge, în meciul cu Finlanda, din septembrie 1972, și din “indirecta” de la 6 metri, nordicii egalează, în minutul 86! 1-1. E punctul pierdut care ne împiedică să ajungem la Mondialul din 1974. Ca o curiozitate: fusesem în aceeași grupă de calificare cu Finlanda și în preliminariile pentru Euro 1972: 3-0 și 4-0 pentru noi, iar revanșa acelui 1-1 a consemnat recordul de golaveraj al “tricolorilor”, 9-0! Fără nici un folos însă.
Mondialul din Argentina ‘78 l-am pierdut în ultimul meci din preliminarii, acasă, cu Iugoslavia, pe care o învinsesem la ea, la Zagreb, cu 2-0, Dudu și Iordănescu.
Editorial de Marius Mitran | Primă și pedeapsă
Aveam acum nevoie de o victorie și plecam peste ocean. În minutul 2 era 1-0 pentru noi, la pauză aveam 3-2. S-a terminat 4-6!
Următorul Mondial, cel din Spania, din 1982. Trebuie să învingem acasă, pe “23 August”, Elveția, acolo unde bătusem Anglia, în grupă. Avem 1-0, gol magnific Balaci, se termină 1-2…
În 1985, ca să mergem, din nou, în Mexic, trebuie să învingem Irlanda de Nord, tot acasă la noi. Mircea Lucescu e pe bancă, Hagi e căpitanul echipei, la 20 de ani. Avem 23 de cornere, 16 ocazii mari de gol, lovim bara porții irlandeze de patru ori, Nicholl scoate de două ori de pe linia porții, se termină 0-1, Quinn, în minutul 29.
Mergem apoi la trei Mondiale și apoi nu ne mai calificăm la nici unul până azi, odată cu retragerea Generației de Aur, care tocmai de aceea a fost de calitatea acelui metal.
În Qatar merge acum doar Edi Iordănescu, să observe Elveția în meciurile cu Brazilia și Serbia. E un fel de primă a destinului, sau poate e o pedeapsă, cine știe…
Fotbalul nostru rămâne un lung șir de astfel de pedepse, întrerupte rareori de străluciri de soartă și de o fascinantă revoltă a unei generații unice, sclipitoare, irepetabilă în datele ei obiective. În câteva zile, campionatul național se va întrerupe pentru a lăsa loc spectacolului lumii, iar noi nu participăm la el nici măcar prin regrete, ca altădată. De data asta nu am mai pierdut dramatic și nedrept întâlnirea cu Marele Bal, ci simplu, aproape firesc și pe tăcute. Așa am înțeles că locul nostru nu mai e nicăieri unde joacă marii, unde se avântă vulturii, în caz că vă plac cărțile și filmele cu suspans.
Nici cu cei mici nu ne mai descurcăm, vezi ce s-a întâmplat cu Muntenegru, așa că privitul din fața plasmelor super-performante 4 K e unicul drum către oarece emoții.
Începe Cupa Mondială, prieteni, o competiție la care am jucat ultima oară în iulie 1998, 0-1 cu Croația, dacă nu ați uitat. De atunci vorbim despre întâmplări care nu ne mai includ, despre generații care au îmbătrânit prea repede și despre fotbaliști care, vai, nu vor mai fi.
O paranteză amplă ne ține prizonieri pe toți, o ecuație în care totul se înmulțește cu zero și chiar zero devine. Ce e de făcut?
Nu știu să spun, am impresia că le-am încercat, noi, România, pe toate, și uite că nu a mers! Cu Bölöni, cu Hagi, cu Pițurcă, apoi cu Răzvan Lucescu, cu Contra sau Rădoi.
Acum, cu Edi Iordănescu, adică, așa cum spune Federația, cu speranță. Deși am avut-o mult timp, în cantitățile necesare marilor decepții care i-au urmat, e clar că azi n-o mai avem. A fost cea care s-a născut prima și a murit, într-adevăr, ultima.
Din grupa a treia valorică și din divizia C a Europei e limpede că ne permitem doar statutul de telespectatori. Tocmai de aceea, cred că de acum înainte nu putem decât urca, nu că nu am avea unde să cădem și mai rău, și mai jos. Dar eu cred că școala pedepselor, pe care am absolvit-o la modul cel mai masochist și cinic, a luat sfârșit.
Aștept primăvara care va veni cu ambiția unei luni trăite în fața televizoarelor, în care isprăvile unor Messi, Ronaldo, Neymar, Morata, Vlahovic sau Mbappe ne vor obliga să ne premiem noi înșine cu speranță. Cred că ne vom califica la următorul turneu final. Altfel, recent inauguratul Muzeu al fotbalului, cu marele Gică Popescu în prim plan, cu Răducioiu, cel mai mare atacant din istoria noastră de o sută de ani, cu Ilie Dumitrescu și cu Adrian Ilie, geniile supreme care au jucat alături de Hagi, cu Ionuț Lupescu, omul echilibru, cu Prunea și cu Panduru, cu cel mai mare selecționer “ever”, cum se zice, ei bine, acest muzeu, în caz de încă un eșec, va fi obligat să țină sub lacăt, în vitrină, nu doar tricourile lor, ale celor uriași, ci și, în ultima cutie, ultima speranță. Și să-i dea drumul atunci când nu vor mai fi nici măcar amintiri. Cât însă le mai avem…