Gică Hagi, selecționerul naționalei României, în locul lui Mirel Rădoi! Avem dreptul să visăm?

24 aprilie 2001. Am fost acolo pentru Gică Hagi. Am trăit acolo alături de Gică Hagi. Am simțit acolo prin sufletul lui Gică Hagi. Pe vremea când stadionul de referință al țării se numea încă „Lia Manoliu”, cel mai mare fotbalist român se retrăgea din echipa inimii sale, naționala României. Am mai văzut un extaz aproape de delir la fel doar când a fost concertul lui Michael Jackson, la București, în același loc, în 1992.

Când scriu aceste rânduri au trecut exact 20 de ani de la acea seară magică. Gala Hagi a fost spuma de la șampania numită cariera „Regelui” (Michael a fost The King of Pop Music) sub tricolor. Copilăria și adolescența mi s-au împletit cu perioada sublimă a Generației de Aur, când Argentina lui Batistuta, Germania lui Bierhoff sau Anglia lui Shearer se plecau în fața „Majestății sale” Gică!

EDITORIAL ANDREI TRIFAN. „Gică Hagi era Cometa noastră”

Era atât de mare încât în mintea mea părea că nu e de-ai noștri. Că nu e pământean. Îl aveam pe Popescu, îl aveam pe Petrescu, îl aveam pe „Ilie meserie”, îl aveam pe Radu Răducioiu, dar el era Cometa noastră. Gheața și praful adunate cu măiestrie de Divinitate sub numărul 10, care ne purtau, în gravitație, spre Soare. Soarele performanței. Atunci nu aveam frică de Islande, de Armenii sau alte nații forjate cu îndârjire, dar nemiruite cu harul balonului rotund.

Privind la imaginile PRO TV din acea noapte, în comentariul lui Mihai Mironică și Costi Mocanu, am retrăit ceea ce acum știu că a fost finalul visului frumos pentru noi, românii. Amestecați printre zecile de fotbaliști și oameni din fotbal care încercau să îl felicite pe Hagi în momentul retragerii sale definitive din echipa națională i-am recunoscut pe doi legendari servanți ai presei de la noi, Florin Gongu și Gică Flușter. Ce tineri erați, domnilor! Și ce repede a zburat timpul…

„Adio, Gică, dar rămâi cu noi!”. Sunt cuvintele rostite de Cristian Țopescu, unul dintre comentatorii care au însoțit gloria generației lui Hagi, înainte de a-i da cuvântul protagonistului. Mesajul care a urmat a fost simplu. Sincer. Din inimă. Și s-a încheiat cu un sugestiv: „Vă iubesc pe toți!”.

Și a continuat să ne iubească. În felul lui. Prin fapte mai mult. Și-a dăruit priceperea și mare parte din avere pentru a construi o nouă generație pentru România. Și-a ghidat fiul spre a-i urma pașii. A înființat o Academie. A creat fotbaliști. Tineri. Talentați. Și le-a dat Timp. TTT, așa cum îi place să spună. Au ajuns campioni. Ne-au făcut să fim mândri la EURO U21. Și în Italia, și în Ungaria. Dar undeva, acolo când băieții trebuie să devină bărbați, ceva s-a rupt. Cu Cosmin Contra. Și, acum, cu Mirel Rădoi. Scriindu-le numele îmi dau seama ce mari fotbaliști am avut. Și încă mai avem. Mai avem încă? Gică Hagi așa spune și îmi e greu să îl cotrazic. L-ar contrazice cineva pe Einstein în privința Teoriei Relativității?

„După Jocurile Olimpice ar fi ideal ca Mirel Rădoi să îi lase locul lui Gică Hagi la naționala României”

Înfrângerea din Armenia m-a convins. Nu am vrut să scriu la cald, pentru a nu mă lăsa influențat de un rezultat rușinos. Și alte naționale, cu pretenții mai mari decât ale noastre, au avut sincope în ultima vreme. Poate că nu mai există selecționate mici. Poate că deceniile de japcă și dezinteres din fotbalul românesc la nivel juvenil sunt imposibil de rezolvat pe termen scurt. Dar să te învingă Armenia, jucând mai bine decât tine, după ce Macedonia a pierdut nedrept la București, este inadmisibil.

Nu știu care este soluția. Și atunci când simți că doar o minune te mai poate salva apelezi la ce ai mai de preț. Iar noi îl avem, încă îl avem, pe Gică Hagi. Pentru că timpul trece ireversibil. S-a retras o perioadă de la Viitorul pentru a-și rezolva anumite probleme de sănătate. Iar strălucirea echipei a pălit fără lumina călăuzitoare. Și cred că ar fi un moment ideal pentru ca Rădoi să îi lase locul lui Hagi la naționala României.

După Jocurile Olimpice, acolo unde Mirel are tot dreptul să se afle și să producă, poate, un rezultat istoric pentru țara noastră. Apoi, l-aș vedea pe Gică Hagi selecționer. Cum ar arăta Man, Mihăilă sau chiar Ianis cu el pe bancă? Ne-ar mai umili Armenia? Ne-ar mai strivi implacabil Islanda? Ar fi iluzoriu să afirm cu siguranță că nu. Dar mai avem dreptul să visăm? Nu de alta, dar tare mi-aș dori să zburăm din nou spre Soare.