„Sunt condamnat la moarte”

Despre cei care execută o pedeapsă într-un penitenciar se spune că viața i-a pus la colț. Ca atunci când eram copii, iar doamna învățătoare ne trimitea la colțul clasei drept pedeapsă că nu ascultam de dumneaei sau făceam câte o boacănă.

E doar o imagine, însă e elocventă. Păstrând proporțiile, cu pușcăriașii e la fel, mai ales cu cei de la „maximă siguranță“: fiecare, în felul lui, a făcut câte o boacănă.

„Nu există test care să arate că nu vom omorî vreodată“

Există pușcărie, zdup, răcoare sau pârnaie, în limbajul celor despre care vorbim. Dar și penitenciar, în limbajul nostru, al celor de afară, care credem că nu ni se va întâmpla niciodată. De fapt, vorba lui Istodor, nu există test care să arate că nu vom omorî vreodată.

Apropo de Eugen Istodor – jurnalist la Academia Cațavencu –, el este autorul cărții „Viețașii de pe Rahova“, un volum-document despre condamnații pe viață ai celebrei închisori. Cunoscutul ziarist a discutat cu mulți meseviști (muncă silnică pe viață) și fiecare și-a spus povestea fără niciun fel de rețineri. Condiționate de un nes, un cartuș de Viceroy sau o pereche de adidași cu arici, mărturiile cuprinse în cele 403 pagini ale cărții înfioară, atrag răul din noi, ne fac să ne punem întrebări. Ei, deținuții, nu mai au nimic în afara certitudinii faptelor lor.

„Nu pot scrie că am fost condamnat pentru omor“

Penitenciarul de maximă siguranță Mărgineni se află undeva la jumătatea distanței dintre Ploiești și Târgoviște, în localitatea I.L. Caragiale. I se spune de maximă siguranță pentru că aici sunt închiși condamnații la peste 10 ani nerecidiviști. Un gard alb, cu un rând de sârmă ghimpată ca un guler în partea de sus, și o poartă mare, albastră, e ceea ce se vede din exterior. Înăuntru, lucrurile sunt altfel, se văd altfel.

După ce trecem de formalitățile de la pază, pășim în perimetrul închisorii. Afară e soare cu dinți, însă noi nu mai avem forța să privim în sus. Mergem pe urmele purtătorului de cuvânt al instituției și vorbim doar în gând. E liniște. Ajungem în Camera de Consiliu, acolo unde îi vom lua interviu lui Alex Rădulescu.

Fostul președinte al AFAN, acuzat și condamnat la 23 de ani de închisoare pentru omor! Să stai atât amar de vreme între aceste ziduri pare crimă curată. Nouă și 30 de minute de așteptare ni s-au părut o eternitate. Și a venit! Un om de fotbal cu un trecut incert în domeniu și cu un viitor implacabil în detenție: douăzeci și trei de ani!!!

Acuzat că a luat o viață, Alexandru Rădulescu nu poate accepta încadrarea. De aceea, nici nu vrea să scrie „omor“ în „fișa postului“, în fapt cererea prin care își dădea acordul pentru interviu.

„Nu pot scrie așa ceva, pentru că eu nu am vrut să ucid!“ Sunt primele vorbe, spuse clar și răspicat. Și e doar începutul. De fapt, acolo, în închisoare, fiecare zi pare a fi un început. Pentru că sfârșitul e departe.

Alexandru Rădulescu a venit la întâlnirea cu ziariștii îmbrăcat în treningul echipei naționale și încălțat cu adidași de firmă. „E singura echipă cu care am ținut cu adevărat vreodată. În rest, am apărat jucătorii“, a explicat el.

Avea ochii acoperiți cu celebrii săi ochelari cu rame maronii și cu lentile negre. Problemele cu vederea s-au accentuat, iar corneea nu mai suporta razele soarelui. Abia mergea. Ținea în mână un pachet de Marlboro Lights și o brichetă celebră cândva. Părea același, cu ceva kilograme în minus, probabil de la povara care îl apasă de doi ani încoace. Și care îl va mai apăsa multă vreme. Întoarcerea în timp nu e o problemă.

Pare că abia aștepta să se descarce, să-și spună oful. După aproape doi ani petrecuți între pereții celulei, întâlnirea cu presa pare o binecuvântare. Dar și o șansă, de care vrea să profite.

După trei ore, și-a terminat monologul cu aceeși vervă cu care îl începuse, încercând să transmită același mesaj la fiecare propoziție: e vinovat pentru că a folosit o armă, dar nu e vinovat de omor calificat, pentru că nicio clipă nu a vrut asta. Reporterul nu va face altceva decât să reproducă spusele lui Alex Rădulescu, intervențiile fiind foarte rare. De judecat, l-au judecat alții și probabil o vor face și după acest articol.

Ajuns la rulotă, am luat un sedativ, Imovane se numește, pentru somn. Îl luam de multă vreme. Apoi, un paznic îmi spune că există un grup în numele căruia vorbește un băiat de 29 de ani, acum pot să spun Dumnezeu să-l ierte!

Am uitat de piedică, eram obosit și cu vederea slabă. După ce am încercat să deschid ușa cu mâna stângă, am zis să lovesc cu pușca spațiul dintre cele două uși. Cum nu prea vedeam, mâna a luat-o un pic în stânga, spre geam. Am auzit o bubuitură. Băiatul mi-a luat arma, crezând că vreau să mă sinucid. Am auzit țipete, lume… Băiatul s-a dus la el. Avea puls, l-au mutat pe bancheta din spate. Au sunat la Salvare, dar tocmai își schimbase numărul de o săptămână. Se poate verifica. M-am dus la rulotă, cineva mi-a format numărul șefului de post și am anunțat incidentul. Apoi, am plecat direct la Parchet

În ziua aceea, destinul a vrut ca un om să moară și altul să meargă în pușcărie. Nu o să am niciodată sufletul împăcat, știu că am greșit, dar vreau să fiu pedepsit conform cu vina. N-am vrut să omor!

Voi scrie o carte în penitenciar, după care se va face un film. Voi da în judecată statul român la CEDO și voi cere revizuirea cazului. Lumea trebuie să știe că nu sunt un criminal

Concesionasem lacul Bunget II de pe raza comunei Văcărești, județul Dâmbovița, în 2005, iar pe 25 iunie 2006, data la care s-a întâmplat acest acest incident – să-l numesc așa -, această problemă, mă aflam pentru a treia oară pe lac. Se deschidea sezonul de pescuit, trebuia să crească peștele, iar eu, ca unic investitor, trebuia să fac anumite strategii. Peste o săptămână se dădea drumul la treabă, însă oamenii din sat continuau să se bălăcească acolo. Nu le spusesem niciodată nimic, eram obișnuit

La lac am ajuns sâmbătă seară, iar paznicii mi-au spus că vor să elibereze locul, mai ales că trecerea pietonală și scăldatul erau strict interzise. Le-am spus să facă ce trebuie. Spre seară, m-am întâlnit cu un fost amic. Am băut împreună cu el o sticlă de votcă Absolut, de 700 ml, și o Coca Cola. Să fiu sincer, mai mult el a băut. Pe la 12 noaptea băutura s-a terminat, însă noi am mai rămas la taclale. A plecat pe la 6:30-7:00. Obișnuit să mă trezesc pe la 9:00, nu m-am mai culcat. Între timp, oamenii au început să vină la scăldat. Cei de la țară nu înțeleg chestiunile capitaliste