Un Hidalgo mâhnit
Deportivo la Coruña e numele ultimei tristeți spaniole. Echipa
care altădată își anexa un prefix superlativ a coborât săptămâna
trecută de pe scenă cu discreția unui monarh debarcat. Faptul
înduioșează, dar nu miră. Fotbalul e de mult un montagne russe în
care pasagerii tatonează verticala din ambele direcții. Gloria și
apusul, apogeul și subsolul sunt elemente de recuzită cu ajutorul
cărora echipele nelovite de gigantism repetă cumva ciclurile
istorice ale imperiilor. Evident, nimeni nu se așteaptă la
prăbușirea miturilor fotbalistice întreținute de industria media.
Există mereu o plasă de susținere care le oprește căderea. În
schimb, formațiilor care nu au devenit megabranduri primejdia le
aține calea fără avertisment.
Deportivo e una dintre trupele care au acumulat capitalul de
simpatie cu care-i înconjurăm de obicei pe răzvrătiți. Pe cei care
contestă ierarhiile, riscând apoi să dispară, vremelnic, dacă nu
definitiv, din centrul atenției. La fel ca Deportivo au pățit, la
vremea lor, Nottingham Forrest, Queens Park Rangers, Leeds United
sau AC Torino. La fel pățește, iată, Universitatea Craiova.
Ce rămâne după retrogradarea lui Deportivo? În primul rând,
regretul. Deportivo a avut, la fiecare apariție, un farmec izvorât
din onoare. Echipa s-a șubrezit și a alunecat încet spre coada
clasamentului, dar nu și-a pierdut demnitatea. Fotbalul ei și-a
conservat limpezimea, în ciuda deficitului de forță și eficiență.
Niciun suporter nu se poate lăsa consolat de așa ceva, veți spune.
Adevărat. Însă la fel de adevărat e că suporterii lui Deportivo nu
vor migra profitabil spre echipele la modă. Nu vor duce la groapă o
prințesă galițiană pentru a se reorienta spre zânele Castiliei sau
Cataloniei. Fidelitatea e un bun de preț, la care tribuna poate
renunța doar cu prețul silei de sine.
Și, firește, rămân amintirile. Paseismul e refugiul tuturor celor
cărora prezentul nu le achită la timp cotizația de succes,
celebritate și trofee. Până la întoarcerea în Primera, Deportivo se
va transforma, așadar, în album de lux. Din paginile sale vor
răsări episoade, zâmbete și dansuri. Vom răsfoi și vom revedea tot
ce ne-a bucurat ochii în ultimele două decenii: distincția aspră a
lui Arsenio Iglesias, năbădăile la costum ale lui Javier Irureta,
râsul lui Bebeto, țâșnirile lui Manjarin, deposedările lui Naybet,
șerpuirile lui Amavisca. În spatele lor, alți și alți martori se
vor înființa la apel, parcă pentru a confirma că Deportivo nu
merită mai mult decât un exil pe termen scurt. Iată-l pe Djalminha
luminând terenul cu o pasă fulger după două driblinguri leneșe.
Iată-l pe Salinas înțepând scurt, fără anestezic. Iată-l pe Rivaldo
exersându-și foarfeca. Sau pe Fran. Sau pe Mauro Silva. Sau pe
Donato. Sau pe Makaay.
Mai rămâne ceva? Firește. Rămâne peste toate figura de hidalgo
mâhnit a lui Juan Carlos Valerón, fotbalist curtenitor și rafinat,
din stirpea rară a lui Michael Laudrup. Valerón e de fapt omul care
face legătura între Deportivo cea solară de acum un deceniu și
echipa căreia îi plângem astăzi retrogradarea. Iar prezența lui pe
teren e una dintre garanțiile prin care fotbalul dovedește că nu
s-a smintit de tot. Poate că, din cauza vârstei, Valerón nu se va
întoarce în Primera odată cu Deportivo, dar cavalerismul lui
împrăștie aburul speranței peste El Riazor.