Sorin Satmari. Amintiri despre un om

• Sorin Satmari a murit azi-dimineață, citesc pe contul de Facebook al lui Răzvan Boanchiș. E o veste șocantă. Avea 72 de ani.

Jurnalist la vechiul „Sportul”, Satmari a făcut presă și după Revoluție. Era foarte bun, simțea știrile, scria excelent, avea abilitatea asta specifică vechilor ziariști să rămână conectat cu sistemul și, totuși, să publice destule lucruri incomode. Nu în ultimul rând, citea mai mult decât scria.
Are meritul de a fi creat la Ziua o generație de jurnaliști de sport foarte buni. O foarte lungă perioadă de timp, ei au fost singurii concurenți și aliați ai ziarului unde scriam pe atunci, Evenimentul zilei, în campania dusă împotriva Cooperativei și a blaturilor. Erau concurenți pentru că încercam mereu să aflăm unii înaintea celorlalți informațiile și aliați pentru că absolut toate celelalte publicații păstrau o tăcere de mormânt în privința corupției care măcina încă de atunci fotbalul. Libertatea asta, în privința lor, a venit și dinspre Satmari. Un om al sistemului care era întâi ziarist, și abia apoi prieten cu personajele care se învârteau prin fotbal.

Blatul de la Bistrița și geamantanul cu cârnați

La un moment dat, înaintea unui Crăciun, am nimerit la Bistrița. Blat, bineînțeles. Rezultatul se știa încă de cât s-a tras la sorți campionatul. Când am ajuns acolo, am constatat că eram singurul redactor simplu din toată presa venită de la București – și eram vreo 6-7. La ziarul unde lucram eu se trăgea la sorți cine unde merge. Toate numele într-o căciulă, una din fetele din redacție era chemată să cotrobăie și să scoată bilețelele. Și se nimerise să pic eu, în ajunul Crăciunului, tocmai în inima Transilvaniei: vreo 8 ore de mers cu trenul. Mare noroc!

Așadar, descins pe peron, dimineața – era 6 fără ceva -, am găsit doar șefi de la diverse ziare (mai târziu, aveam să descopăr și de ce, Jean Pădureanu îndesa cu dărnicie tot felul de produse de sezon pentru „oaspeți”: carne macră, cârnați, vin, țuică). Doar la noi la ziar se fugea de Bistrița. 

Să n-o mai lungesc: printre colegii de la masa presei a fost și Sorin Satmari. Atunci, în acea ultimă etapă a încă unui campionat trucat, eu și redactorul șef al departamentului Sport de la Ziua am fost singurii care au scris ce s-a petrecut pe teren, la Bistrița. Asta, deși Satmari era prieten foarte, foarte bun cu Pădureanu.

Iar la întoarcere, în tren, tot împreună cu Satmari am salvat un coleg (ulterior, devenit și el oficial al unui club important) cel puțin de la o accidentare gravă. În compartiment, după ce am urcat, confratele a încercat să salte geamantanul pe raftul pentru bagaje, dar greutatea produselor de carmagerie și de cramă înghesuite acolo l-a copleșit. Omul s-a luptat o clipă cu înspăimântătoarea greutate, apoi l-am văzut că se năruie, ca un Atlas căruia i s-au înmuiat genunchii. Satmari și cu mine ne-am repezit la timp și, în ultima clipă, cu forțe unite, l-am extras. Și am reușit, trei oameni, să cocoțăm trofeul calității acolo unde îi era locul.

„Bre, nea Sorine, nu vezi că ăștia își bate joc de mine?”

Satmari fost apoi, o perioadă, redactor șef și la Sportul românesc, ziar patronat de finul său, Dumitru Dragomir. Și-a păstrat calitatea de om și când a ajuns ofițer de presă la FRF, unde a lucrat până în 2004. Nu a uitat niciodată că este ziarist – lucru foarte rar printre cei care se zbat să ajungă de partea cealaltă a baricadei – și și-a ajutat colegii de câte ori îi cereau, Și, uneori, chiar când nu îi cereau, dar simțea că sunt la ananghie.

Diplomația, relațiile, inteligența, firea îl ajutau să păstreze relații bune cu mai toată lumea. Dar, chiar dacă stătea toată ziua în compania „oamenilor de fotbal”, reușea cumva să-și păstreze nealterată condiția de om cu simțul măsurii și al ridicolului.

Odată, pe când frații Becali îl puseseră pe Hagi antrenor la națională, am intrat, împreună cu Costin Ștucan, în holul hotelului unde se reunise lotul (am scos atunci niște subiecte foarte bune de acolo). Hagi, când ne-a văzut, s-a învinețit la față și a început să urle la noi și, apoi, la Satmari: „Afară! Afară! Cine le-a dat drumul aici? Bre, nea Sorine, nu vezi că ăștia își bate joc de mine?”. Nu ne băteam joc, încercam să ne facem meseria. Luam declarații, culegeam elemente pentru un reportaj pe care cititorii îl așteptau de la naționala lui Hagi. Satmari, șocat și el de comportamentul „Regelui”, a reușit, totuși, să-l calmeze cumva. A aplanat conflictul și ne-a condus afară. Era ca un rac. Se simțise umilit.

Altădată, mulți ani mai târziu, m-am întâlnit cu el pe la LPF. Era umflat ca un buhai, părea că stă să plesnească, voia să povestească și se abținea cât putea. Până la urmă, n-a mai rezistat: „Hai la mine în birou!”. Am urcat. Închide ușa și se revarsă: „Știi ce au votat tâmpiții ăștia în Adunarea Generală a Ligii?”. „Ce?” „Au schimbat regulamentul, auzi, să li se dea amendă celor care vorbesc cu presa în afara panourilor publicitare, după meciuri.”

Am fost puțin nedumerit, nu-mi dadeam seama ce vrea să spună, știam deja de modificări, erau niște abuzuri acolo, pentru că amenzile erau uriașe, disproporționate, și vizau, de fapt, limitarea accesului la informație sub pretextul „cadrului organizat”. Dar Satmari m-a lămurit imediat: „Exact așa au modificat: să se dea amendă. Au fost o grămadă de inși acolo și niciunul nu știa că amendă nu poate da decât poliția. Ei, nu! E ilegal ce au votat. Juridic, n-are nicio valoare”. Am râs amândoi. Dragomir, autorul inițiativei, trăia, în buclă: la peste două decenii distanță, încă se mai credea căpitan de miliție capabil să trimită garda la cluburile care nu se predau în meciurile cu Victoria.

Ce îl poate proteja pe un om de rinocerizare?

Satmari a plecat de la FRF prin 2004, când lucrurile începuseră să se înrăutățească acolo, calificările naționalei nu mai erau la ordinea zilei. A ajuns la LPF, angajat de Dragomir.
Și-a păstrat conduita foarte OK cu colegii de breaslă. Sigur, era tot timpul între ciocan și nicovală, pentru că și Mircea Sandu, la FRF, și Dumitru Dragomir, la LPF, nu iubeau deloc ziariștii și n-au înțeles niciodată cum funcționeaza presa și nici la ce foloseste comunicarea. Dar reușea să mențină un echilibru, chiar dacă își încasa de multe ori și de la șefi, și de la presă.

Îmi dădea, pe șoptite, ponturi interesante din interior. Chiar așa, costumul de oficial nu-l rinocerizase. Nu își osificase nici gândirea, nici limbajul. Avea o alonjă intelectuală care-l proteja de pericol. Rămăsese cu simțul știrii – acum inutil. Îl mâncau palmele să scrie și era iritat că n-are unde. Ca ofițer de presă, avea acces la viața internă a loturilor naționale, dar și a instituțiilor din fotbal.

Pentru că era foarte inteligent, educat și talentat ca ziarist, sesiza instantaneu stridența, prostia, superficialitatea. Știa regulamentele mai bine decât funcționarii angajați pe la FRF și LPF. Uneori, râdea împreună cu noi, pe înfundate, de tâmpeniile fără margini născocite de mințile federale și lepefiste, dar și de fauna care mișuna prin fotbalul românesc.

Sigur, Satmari nu a fost vreun dizident. S-a integrat în sistemul fotbalului românesc, a făcut parte din el, a beneficiat. Acesta a fost drumul lui și nimeni nu are căderea să îl judece. Până la urmă, a știut că rămâne muritor și ca șef, și ca oficial cu putere de decizie.

Un pârlit de redactor și ditamai șeful

Mitică l-a dat afară în 2012, pe motiv că nu a dat zăpada de la LPF. A fost doar un pretext, Satmari era angajat acolo ofițer de presă, nu argat.
Îl cunoșteam din 1995. Eu eram la grupa mică a presei, reporter începător, el era un veteran, dar nu m-a tratat niciodată de sus. Dimpotrivă, mi-a dat atenție ca și cum aș fi fost un egal de-al său, deși eu eram un pârlit de redactor la un alt ziar, chiar concurent, în timp ce el era ditamai redactorul șef cu relații peste tot.
Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte pe Sorin Satmari. A fost un om.