Șapte

„Ce faci, leule? Mai apari și mâine?”, m-a întrebat Filoti la sfârșitul primei mele zile în redacție, acum mai bine de șapte ani. După șapte ore în care-mi tremuraseră degetele pe tastatură de emoție, eram incapabil să realizez dacă e fină ironie, glumă sau un mod diplomat de a mi se transmite că prima zi la ProSport va fi și ultima. Aceleași emoții mă încearcă și acum, când scriu aceste rânduri, doar că lipsește întrebarea. Există, în schimb, certitudini. Va fi ultima!

Am crescut cu ProSport, l-am răsfoit în timpul orelor, atunci când hârtia însemna totul și online-ul se rezuma doar la o conexiune dial-up, Netscape si mIRC. ProSport era cât banca, penultima de pe rândul din mijloc, dar nu ne deranja. Îl citeam cu Bratu dându-ne coate și, din banca din spate, peste umărul nostru, îl savurau și Vampiru cu Spenea. Dacă eram dați afară din oră, citeam ziarul pe hol. Am decupat din ProSport o casetă de meci în 1999, de la Cupa Liceelor la Fotbal. Ai, n-ai mingea, tragi la poarta, și uite-așa mi-a apărut numele în ziar, la marcatori. Nu a mai contat că am fost „pământ” în următoarele partide din grupă și, dacă ar fi fost azi, Ștucan m-ar fi acuzat de blat.  Un nume mic, pe o coloană de știri, într-un ziar imens. Un mic vis împlinit.

Mă întrebam cum ar fi oare să ajung într-o bună zi într‑o asemenea redacție, mă întrebam ce fel de oameni  sunt cei pe care‑i citeam zi de zi. Am aflat asta în 2006. Sunt carne și oase, au două mâini, două picioare, și mingea e rotundă. Truisme.  Și am pus în arhivă, lângă biletul de la concertul Metallica, din 1999, încă o filă din ProSport. Eram mândru. Un alt nume mic, lângă multe altele mari, în caseta redacțională, la departamentul  „layout”, o a doua familie, pe vremea când caseta de redacție ocupa aproape un sfert de pagină. Tăiat, înrămat, bifat încă un vis împlinit.

Să trăiești  timp de șapte ani plăcerea de a veni la muncă în fiecare zi pentru a te certa cu aceiași oameni cu care vei glumi la o țigară pe balcon peste șapte minute este neprețuită. Să îți iei zilnic doza din drogul numit „ziar de sport”, care îți arde neuronii mai rău ca iarba fumată de șapte ori pe săptămână, dar te face să te simți al dracului de bine, în tot haosul controlat din jur, e incredibil. Cumva, timpul trece parcă prea repede. Și rămân amintiri. Poze cu o a doua familie, întemeiată în redacție, și apoi înrămate zilnic într-un dreptunghi ce-și spune a doua zi dimineață povestea, pe tarabe, trecătorului grăbit. Devii un bigam responsabil ce-ți înșeli nevasta cu Sfântul Job și viceversa, încercând să-ți mulțumești ambii parteneri, chiar dacă tu nu mai exiști și uiți de tine, uiți ce inseamnă weekend, uiți de aniversări sau sărbători.

Aseară n-am mai uitat. Mi-am șters bocancii și i-am așezat, frumos, lângă ieșirea din redacție. De azi n-o să mai fiu acolo, dar Moșul mi-a lăsat cu siguranță drept cadou un ultim ProSport. Pe care acum îl voi deschide, îl voi adulmeca hulpav, așa cum un lup își amușinează prada, apoi voi tăia articolul acesta, îl voi înrăma și îl voi așeza lângă celelalte.
„Ce faci, leule? Mai apari și mâine?”.  Doar online, leule… doar online!