SPECIAL | Marius Comănescu povestește cum a ajuns în prima linie a tenisului românesc: „Ilie e de vină!” De la racheta făcută cu bomfaierul, la clipa când a primit, pentru câteva ore, racheta lui Năstase cu poză pe cadru. „Dacă juca un meci greu, Florin Segărceanu zicea…”. Rolul lui Hagi

De ce te apuci de tenis? Marius Comănescu, unul dintre antrenorii români cei mai căutați în ultimii ani, are un răspuns „clasic”: „a fost cel mai simplu. M-am apucat în ’73, la momentul în care Năstase era la apegeul carierei. Deci, e simplu de ce a apărut tenisul în viața mea și cum a apărut. Ilie este de vină, responsabil pentru chestia asta„.

Eroul lui Marius Comănescu abia ce câștigase US Open-ul în ’72, iar în ’73 triumfa la Roland Garros – la simplu, apoi la Wimbledon – la dublu. Ceea ce nu știe Ilie Năstase este că, peste aproape o decadă, avea să își pună din nou amprenta aupra aceleiași inimi pe care o vrăjise deja pentru tenis. Instalat comod, pe unul dintre primele scaune ale micuței tribune de la terenurile Centrului Național de Tenis, Marius Comănescu deapănă amintiri alături de ProSport. „Cupele Davis se jucau acolo, la Progresul, unde eram eu. Pe el îl vedeam doar acolo, nu la alte competiții, sau, mai rar, la televizor. Fiind de-ai casei, eram, evident, preferați pentru a fi copii de mingi la toate Cupele Davis care se jucau pe Progresul.

Odată.. El terminase antrenamentul, eu voiam să joc, dar nu aveam rachetă. L-am întrebat dacă îmi poate da racheta lui să dau și eu două mingi cu ea.

Mi-era tare rușine și teamă, nu aveam prea mult curaj de felul meu. Mi-a dat racheta și mi-a lăsat-o până după-amiază, când mai avea un antrenament. Se duceau la masă, la odihnă și mi-a lăsat racheta. Ce am jucat cu racheta aia… Sunt convins că el nu își mai amintește, dar, pentru mine a fost ceva special de tot. Pe vremea aia, Năstase avea contract cu Adidas și avea rachete cu poza lui, o poză mică, semnată de el, pe gâtul rachetei. Era o chestie extraordinară să ai racheta lui Ilie! Să poți să dai cu ea, nu mai zic…

Deci, până la urmă nu ați dat doar două mingi…
Oh, nu! Erau și ceilalți copii, a fost o luptă. Dar o dădeam cui voiam eu și doar puțin. Dădea de două-trei ori și o luam înapoi, că trebuia să am grijă de ea, aveam și responsabilitate. Dar, foarte marcantă pentru mine chestia asta.

Marius Comănescu își mai amintește o întâlnire la fel de specială. Se întâmpla chiar în sala pe care, acum, o are în spate, la CNT. Era la lotul de 14 ani: „țin minte că a venit Virginia Ruzici aici, la sală, cu regretatul Ștefan Georgescu, pe seară. A venit la club cu treabă, a intrat în sală și antrenorii noștri ne-au spus – hai, intrați în sală să vă vadă puțin jucând. Am intrat, evident, cu emoții, Virginia Ruzici să vină să te vadă, la antrenament, la 13-14 ani, era o chestie deosebită. Bătea inima în piept ca la iepuri”, spune Marius Comănescu.

„Tenisul e ca o chestie foarte gustoasă, foarte rafinată, de care nu te mai saturi. Vrei să mai mănânci. O delicatesă, nu vrei să te îndepărtezi”
Marius Comănescu

Revenim la magicul 1973. Cu un ochi pe meciurile de Cupa Davis, dar și la  celelalte meciuri transmise, Marius Comănescu devenea tot mai atras de mingea micuță și neobosită. „L-am rugat pe tata să-mi confecționeze o rachetă din lemn. Ne-am jucat cu ea, am spus că îmi place și asta a fost. Prima mea rachetă a fost făcută cu pânza de bomfaier, din trusa de traforaj, dintr-un placaj mai gros. Aveam o curte mică, cu ciment pe jos și o minge de tenis veche. Ne-am jucat în curte. A fost ok, apoi, când am venit la școală, prima oportunitate a apărut imediat. Am ajuns la Progresul și acolo am rămas. Am avut marea șansă de a crește la Progresul” (n.r. – actualele Arene BNR). 

Marius Comănescu își amintește că, de acasă, de pe Calea 13 Septembrie, pe la Sebastian, erau trei stații de tramvai plus încă ceva de mers pe jos, până la arene. Și la dus, și la întors. Iar când faci de plăcere, accentuează antrenorul care acum lucrează cu Irina Bara, totul este super-simplu.

Era mare gașca de copii care se apucaseră de tenis pentru că îl vedeau în plină glorie pe Ilie Năstase?
Da, era. Pe parcurs a început să se trieze. Am început tenisul la șase ani și jumătate, s-au triat pe la 8-10 ani și rămăsesem puțini, însemnând 2-3 copii mai buni, pentru performanță din grupa respectivă.

Am fost un jucător de semifinală la copii, de primii 4 la categoria mea de vârstă până la 14 ani. Apoi, am fost în primii doi tot timpul, și la naționale și la toate concursurile. Am fost mai performant la dublu, unde eram un pic mai curajos. Am câștigat titlul național la dublu la toate categoriile de vârstă, începând de la 10 ani, până la seniori. În asta se măsura la vremea respectivă forța unui jucător. La seniori, după juniori mari, am urcat la 19 ani. Cu Vanță fiind de patru ani împreună, noi doi am fost adoptați – el mai devreme puțin, eu mai târzior, la lotul lărgit de Cupa Davis. Am rămas acolo vreo cinci ani, dar nu am apucat, din păcate, să joc niciun meci oficial pentru România. Dar, aveam jucători buni la momentul repsectiv.

Cum era viața unui jucător care creștea în tenis în anii aceia – ’70, ’80, lucruri pe care nu le mai întâlnim în ziua de azi, care ar putea părea puțin curioase pentru actuala generație de tineri jucători?
Orizontul nostru de așteptare vizavi de turneele internaționale era destul de redus. Dacă erai în primii doi mergeai la Europene, vedeai acolo crema jucătorilor. Dar nu era o pierdere mare, pentru că asta era pentru toți. Erau multe turnee pentru copii și juniori, dar mai ales aveai multe turnee tari în țară. Erau mai tari decât acum, veneau tot timpul cei mai buni. Cluburile își permiteau, fiind subvenționate, să trimită sportivii la competiții. Erau Cupe care se țineau la Oradea, de exemplu. Țin minte Cupa Petru Grozea, o cupă foarte tar și foarte importantă pentru un club. Se juca de la 12 ani la 18 ani și se cumulau punctele. Exista trofeu pentru fiecare categorie de vârstă la proba individuală și de dublu, plus un trofeu de echipă la final pentru clubul care acumula cele mai multe puncte prin victoriile făcute de copii. Am câștigat cupa asta cu Andrei Dârzu – el fiind la vremea respectivă generația de 18 ani, iar eu – la 12 ani, deși aveam 11 ani. E impresionant să mergi cu cei mai mari, să vezi ce fac.

A fost o mare șansă pentru mine și alții ca mine, ca de atunci să fii aproape de cei mai buni.

Acum nu prea te mai antrenezi la un club, nu simți că aparții unui grup, e cam fiecare pe unde apucă și se vede rar cu cei foarte buni, poate că de aceea nu sunt nici atât de motivați. Eu zic că e o diferență majoră. Eram mult mai apropiați la momentul repsectiv între noi și de cei mai mari. Îți mai aruncau o vorbă, dacă prindeai să mai dai de două ori în minge cu cineva mai mare erai foarte fericit. Era foarte important.

„Dacă juca un meci important sau un meci greu, Florin Segărceanu zicea: >”

Cum a venit trecerea spre antrenorat?
Destul de natural, firesc. De când jucam, mai eram rugat să stau la meciuri de câte un coleg de echipă. Îmi făcea plăcere să stau. Eram la seniori și stăteam la meciurile lui Florin Segărceanu. Deși era mai mare ca mine (n.r. este o diferență de cinci ani între cei doi), aveam o relație bună, mă susținea, mă ajuta și eu mai stăteam pe la meciurile lui când jucam pentru club. Relația asta a început fiind împreună la Dinamo: antrenorii trebuiau să se împartă, pentru că erau și trei meciuri de simplu odată și nu aveai trei antrenori disponibili. Așa că, la un moment dat, intrau cu tine colegi, băieți din echipă care jucau mai târziu sau care își terminaseră meciul și voiau să ajute un pic, să încurajeze un pic, să fie alături de cel care juca.

Și?
Probabil că Florin se simțea confortabil în situația asta, de a ajuns să mă solicite în mod special. Adică, dacă juca un meci important, sau un meci greu, zicea – >. Stăteam la el chiar dacă aveam meci după. Asta era, ne asumam, după era ok. Apoi, am mai făcut asta și pe la turneele pe la care mai mergeam împreună, acolo unde nu veneau antrenori, era singur acolo.

Deja îmi făcea plăcere. Ușor-ușor am început să trec în partea asta, de antrenorat, după anii ’90, când mi-am dat eu seama că nu prea mai este cazul să încerc să fiu profesionist, adică să încerc să trăiesc din câștigurile din turnee jucate. Am început să antrenez în paralel, mai jucam și turnee câteodată, când erau în România sau apropiate, dar mă bazam foarte mult pe antrenorat. Încet-încet am început să prind experiență mai multă, dar fără să încetez să joc. Și acum sunt încă într-o echipă în Germania, de seniori, de primă ligă, la categoria 40 de ani – deși eu sunt trecut de 50 (n.r. – zâmbește și trimite iute o glumă, așa cum mai face și în fața elevelor sale, pentru a sparge rutina antrenamentului). Cât de cât mai fac un pic față acolo. Sunt echipe foarte tari, jucători în prima ligă veniți din toate țările puternice, cu tenis puternic, care vin să joace câteva meciuri acolo. Am păstrat un pic și chestia asta, competitivă, pentru că îmi face plăcere și să joc. Nu m-am oprit.

Și, de câte ori aveți meciuri „oficiale”, pe an?
De mai puține ori decât mi-aș dori eu (n.r. – zâmbește). Sezonul ăsta de vară din Gerrmania corespunde acum, de câțiva ani, cu turneele de vară la care merg jucătorii pe care îi antrenez și e program destul de aglomerat. Dacă prind două meciuri pe vară, sunt mulțumit. De obicei, sunt șase meciuri și le făceam pe toate, 6 sau 7. Mai aveai apoi un play-off, dar, acum, dacă pot juca de două ori mă consider fericit!

E important să mai rămână spiritul acesta competitiv. Cât mai e o flacără acolo, o plăcere, e păcat să te oprești de tot.

Antrenorul Marius Comănescu intră să joace direct cu sportivele sale. Nu folosește, de cele mai multe ori, sparring  partneri. Aleargă pe teren, dă și indicații, dar și încurajări. Dacă o sportivă are două antrenamente pe zi, un antrenor poate avea patru sau șase.

Un antrenor de tenis este predispus să se plictisească – pentru că este multă rutină?
Cu siguranță există pericolul ăsta, la modul general vorbind. Important este să descoperi tot timpul lucruri noi, care să te motiveze să mergi mai departe, să găsești să rezolvi problemele unui jucător mai în profunzime. Eu nu am simțit direct pericolul, nu m-am plictisit niciodată. Cred că niciodată nu poți spune că ai luat un jucător și ai l-ai modelat până ai ajuns la tot ceea ce ți-ai fi dorit. Cred că nici Darren Cahill cu Simona Halep nu a pus la punct tot ce și-ar fi dorit el sau Simona ca joc. .

Partea bună e că nu se termină niciodată. Rezolvi ceva și mai vezi ceva. Eu, în general, lucrez pe părți sâau pe proiecte. Încep să rezolv problemele unui jucător cu gândul la cum va evolua el, încerc să văd unde e el și cum ar trebui să fie, ce produs aș aștepta. Încep să lucrez ca să completez toate golurile. Dacă pe drum se mai adaugă niște chestii care pot fi adăugate din mers, le folosesc, pentru că e păcat să nu o faci. Asta ocupă destul de mult timp.

Ce antrenori de tenis ați considera a fi modele? Cu cine v-ar plăcea să purtați o discuție de 2 ore despre meseria asta, să schimbați idei?
Nu pot să spun că am un preferat. Am învățat de mic o chestie – poți să găsești lucruri extraordinare de la orice antrenor. Dacă îl asculți cu atenție, vei găsi cu siguranță lucruri pe care și cu care să îți îmbunătățești jocul. Dacă ești antrenor, poți să îți îmbunătățești metoda de a preda tenisul mai departe observând orice alt antrenor. Nu aș avea nume, pentru că sigur aș nedreptăți pe cineva, dar chiar cred că de la absolut orice antrenor ai lucruri bune pe care să le scoți din ce spune.

„Am jucat fotbal pe teren mic contra tuturor, inclusiv cu Gheorghe Hagi în echipă. Era tradiție: sâmbătă la prânz, la 12:00, jucam fotbal, după tenis, la Progresul. Erai mândru că te luau ăia mari la 14 ani să joci fotbal, dar mai luai niște mingi în gură, niște șuturi din alea tari…”

Ce ați pune la capitolul sacrificii făcute pentru tenis?
Ca antrenor? (n.r. – se gândește și decide să privească mai în urmă) Clar, când ești mic, trebuie să și fii impins, chiar mai mult, trebuie să ți se arate cât ar mai trebui să faci. Aici, la noi nu era o chestie forte, fiind o chestie făcută la nivel de club, nu om la om. Au scăpat momente, cu siguranță au scăpat momente în care aș fi putut face mai mult și nu am făcut. Mi-au scăpat lucruri, dar nu din lene.

Partea bună e că mie mi-a plăcut tenisul și stăteam pe la teren când nu ne cerea nimeni să o facem, mai mult decât mi se cerea. Nu mi s-a părut că este un sacrificiu, deși o fi fost. Au fost lucruri care mi-au scăpat, dar nu din lene. Când erau terenuri libere, mingi disponibile, puteam să ne exprimăm în fel și chip, ceea ce a contat mult în dezvoltarea noastră ca jucători. De asta, cred că nouă ne-a fost mai ușor. Noi, la 15-16 ani, jucam deja meciurile de seniori ale cluburilor noastre. De primă divizie! Mi-e greu să cred că, astăzi, sunt la fel de mulți copii cum erau atunci, care să facă față. Era un nivel bun.

Am mai avut o șansă să mă verific, universiada din 1986,se juca pe areneșle BNr de acum, când au venit o grămadă de jucători care erau studenți sau terminau facultatea. Unii jucători chiar au fost după ei în prima sută ATP – americanii, cu care am avut ocazia să bat mingea. Băteam mingea de la egal la egal, ceea ce e greu să cred că azi un copil de 15 ani – și eu nici măcar nu eram primul la 15 ani, nu cred că primul la 15 ani de acum, din România, poate să bată cu cei de la Cupa Davis. Dar, astea erau vreurile. Stând pe terencu toți, mari, m ici, erai altfel în temă. Acum parcă totule prea individualizat și prea pe categoria ta. Atunci, fără să vrei, treceai să joci și la seniori, automat, un an, la 16 ani, Campionatul pe echipe se desfășura 3 din 5 seturi, simplu și dublu. La 16 ani, puteai să joci cu seniori 4 sau 5 seturi, la simplu, apoi mai jucai patru sau cinci seturi la dublu. Nu era ncio pserietură pentru nimeni. Acum, dacăîi spui unui copil – joacă 10 setui odată, zice – du-te, dom’ne de-aici, că nu e normal. Poate nu era normal nici atunci, dar așa a fost ă fie. Au fost lucruri care nouă ne-au folosit. Cred că le-ar fi dat un plus de încredere și de consistență jocului lor. Altfel, ei rămân oarecum în lumea lor, de tenis de nivel copii-juniori și le e mai greu după aia să facă trecerea.

Pentru jucătorii de tenis, cumpenele sunt de cele mai multe ori accidentări. Atunci își pun întrebarea dacă mai continuă sau nu. Dumneavoastră ați avut, ca antrenor, vreo cumpănă majoră în carieră, vreun moment în care v-ați pus întrebarea dacă veți continua?
Nu pot să spun asta, nu mi-am dorit niciun moment să trec la altceva. Acum, când ziceți, îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată la chestia asta, să renunț.

Deci, tenisul nu v-a dezamăgit niciodată?
Nu, nu. Nici eu nu l-am dezamăgit. Întotdeauna, tenisul a fost pe primul plan. Ok, mai apar familie, copii. Dar a fost la foarte mare luptă acolo și cred că nu s-a încheiat niciodată această luptă. Tenisul a fost prima dragoste și rămâne o pasiune. Tot ce fac e în continuare cu multă pasiune. Nu m-am plictisit și nu mă plictisesc niciodată de antrenat, nici de jucat.

N-a fost loc deloc de alte sporturi?
Ah, ba da. Tentație să trec la alt sport – nu, dar de jucat am jucat și fotbal. Toți jucam fotbal la Progresul, contra fotbaliștilor. Am jucat fotbal pe teren mic contra tuturor, inclusiv cu Gheorghe Hagi în echipă. Nu ne-a fost rușine. Era tradiție: sâmbătă la prânz, toată lumea venea și jucam fotbal, după tenis, la ora 12. Că era 31 decembrie, că era 1 ianuarie, în  fiecare săptămână, sâmbătă, era fotbal la Progresul. La început erai mândru că te luau ăia mari la 14 ani să joci fotbal, dar mai luai niște mingi în gură, niște șuturi din alea tari, dar aceste meciuri au făcut parte și din pregătire. Nu aveam pregătire fizică organizată – de pregătire fizică, cu profesor de atletism, am auzit prima dată pe la 16, 17 ani. Deja, noi jucam la nivel de seniori!

Acum nu mai e așa, corect, dar cred că treburile astea trebuie făcute când ești mic, pentru că ajută foarte multl dezvoltarea calităților motrice, la îndemânare, la coordonare, la plasament. Generațiile mele au fost ajutate mult de asta. Jucam fotbal în fiecare zi, între antrenamente dacă era vară și eram în vacanță – clar! Era o mare plăcere, neexistând computere și alte jocuri electronice, alte tentații. Așa, făceai pregătire fizică fără să vrei. Erai strong fizic fără să îți pui întrebarea din ce.

„Talent nu înseamnă numai cum atingi mingea, ci cum te exprimi per total în sportul respectiv”

Cum ați defini talentul în tenis sau talentul pentru tenis?
Eu aș spune că este capacitatea unui jucător de a-și atinge potențialul maxim sau cât mai mult din poitențial. Pentru că talent la modul în care îl percepeam noi când eram mici, că unu’ putea să pună o scurtă mai bună sau mai puțin bună nu cred că mai stă în picioare. Cred mai mult în talentul de a te duce în sport până unde poți tu, cât mai aproape de maxim. De exemplu, toată lumea o să spună – David Ferrer nu e un talent. Pentru mine, faptul că a reușit să își maximizeze tot ceea ce avea și să ajungă să stea în primii 10, în primii 4 din lume o perioadă lungă mi se pare talent. E ceva acolo. Talent nu înseamnă numai cum atingi mingea, ci cum te exprimi per total în sportul respectiv. Ă‚sta ar trebui să fie talentul.

Ultima întrebare este un exercițiu de imaginație. Dacă antrenorul Marius Comănescu ar avea posibilitatea să transmită un mesaj către tânărul Marius Comănescu, jucătorul de tenis, ce i-ar spune?
Probabil că mi-aș organiza mult mai bine atât jocul cât și, implicit, cariera. Aș putea să-mi identific mult mai bine ce ar fi trebuit să fac în anumite momente, dar am făcut instinctual, poate, altfel. Sunt sigur că rezultatele ar fi fost mult mai bune. M-aș fi format mult mai bine, aș fi fost mult mai performant ca produs finit la momentul de maxim al carierei.

Mulțumesc!
Mulțumesc și eu.

Publicat: 04 05. 2019, 10:22
Actualizat: 04 05. 2019, 10:24