ProSport l-a vizitat pe Patzaichin la Tulcea!** Ivan, copilul Deltei

Unul dintre „greii” sportului așezat prin performanțe în careul restrâns al brandurilor românești, alături de Nadia, Ilie sau Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin a adunat voturile cititorilor ProSport în „Premiul pentru întreaga activitate”. Un trofeu care vine să recompenseze moral, încă o dată, o carieră fabuloasă ghidată după două cuvinte: aur și luptă. ProSport l-a vizitat pe legendarul Ivan la Tulcea, într-un loc apropiat inimii sale și de bucata din Deltă unde a învățat povești despre apă, bărci, ambiție și modestie: Mila 23.

La primele ore ale dimineții, Tulcea pare un oraș pustiu. De la intrarea în localitate până aproape de centrul orașului aduni cu greu o mână de oameni pe străzi, ceea ce face să te gândești ori că viața în orașul de pe malul Dunării începe foarte devreme și deja lumea este în larg, ori că vacanța de sărbători nu s-a încheiat. Cu Ivan ne întâlnim chiar în centru, „la doi pași de port”, cum ne explică ferm la telefon.

Eternul Ivan

Surpriza vine însă în momentul în care coborâm din mașină. Afară ne întâmpină o zi călduță de primăvară, nici urmă de vântul care e nelipsit în această parte. „Am prins o zi frumoasă, cred că este prima a anului fără vânt. Oricum de câte ori vin aici, vin cu vremea bună”, ne întâmpină Ivan Patzaichin. Este neschimbat, cu părul prins în coadă și cu țigarea în mână. Poate mai încărunțit și cu câteva riduri noi care s-au adăugat un pic prea repede pentru tinerețea lui sufleatască. Ochii și-au păstrat limpezimea și bucuria de viață, iar energia cu care vorbește amintește de un alt Ivan, care în urmă cu aproape jumătate de secol nu rata aurul în nicio cursă. Pentru câteva ore, „Amiralul flotilei românești” ne va fi ghid prin orașul în care și-a trăit o parte din visuri, o bucată de uscat de pe care a pornit în cucerirea unei lumi întregi într-o mică ambarcațiune de lemn.

„E Patzaichin! Taci! Dacă ne aude?!”

Ivan Patzaichin ne călăuzește spre port în timp ce ne povestește ce îl aduce, de la București, de câteva ori pe săptămână la Tulcea. De la primii pași, ochii trecătorilor se întorc curioși spre el și în momentul în care îl recunosc îi zâmbesc cu timiditate. Cei mai curajoși îl opresc, îi strâng mâna și îi urează „La Mulți Ani”, în timp ce alții se mulțumesc să își dea coate și să-i arunce priviri furișe. „E Patzaichin!”, spune tare, la doi pași, un tânăr către prietenul lui. „Taci! Ești nebun! Dacă ne aude?!”, îi șoptește derutat celălalt. Ivan a prins toată scena și zâmbește amuzat. E obișnuit cu aceste reacții, care sunt departe de a-l deranja. „Mă consider un om normal, mă bucur dacă lumea mă oprește pe stradă, stăm de vorbă, oamenii îmi strâng mâna, întotdeauna îmi fac timp pentru câteva vorbe”, explică el.

Șase ore de vâslit pentru o barcă de lemne

După numai câteva sute de metri, în fața noastră se deschide faleza portului. Vase mărunte, ancorate la mal, doi‑trei oameni plimbându-se agale prin soarele călduț, o scenă urmărită cu atenție de doi polițiști opriți lângă un panou turistic. „Să vă arăt unde vine Mila 23. E la vreo 40 de km de Tulcea. Făceam cam șase ore vâslind, cu barca. Când veneam la oraș cu tata, plecam cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici pe lumină”, spune Ivan indicând un punct mic pe hartă, notat cu ML 23. Apele Dunării aduc cu sine și întâmplări de demult, iar Ivan este un fin povestitor. Mângâie cu privirea întinderea de apă, rătăcește câteva minute asupra unui vapor în mișcare și zăbovește asupra unei insulițe aflată de partea cealaltă a portului. „Acolo veneam cu tata după lemne. Devenise un drum obișnuit și mergeam întotdeauna să-l ajut. Eram un copil, dar îmi plăcea să muncesc, să fac toată munca de om mare”, explică pierdut în gânduri.

Invenție pentru Deltă

Ne oprim lângă un vas mai mare și urcăm pe el în dorința de a ajunge cât mai aproape de apă. Cei trei oameni din echipaj îl salută cu respect și discuția se leagă repede în jurul subiectelor zilei: Dunărea a scăzut îngrijorător, ce se va întâmpla dacă nu va ploua, iarna e prea blândă. Ivan vorbește cu entuziasm, privindu-i pe fiecare în ochi, răspunde la întrebări și zâmbește tot timpul. La sfârșit se despart strângându-și mâinile: încă trei prieteni câștigați. După faleză urmează repede centrul și urcăm spre Monumentul Independenței. Strada care duce la construcția masivă are și o altă semnificație pentru Ivan: e drumul spre atelierul unde se confecționează canotca. Pentru că, dincolo de performanțe, medalii și modelul care îl reprezintă pentru sportivi, Ivan este și un inventator. O combinație între canoe și lotcă destinată să reinventeze ecoturismul în Deltă, să promoveze adevăratele valori românești.

În loc de final…

În atelierul în care se odihnesc vreo 12 canotci, Ivan vorbește cu modestie despre proiectul în care s-a implicat de aproape doi ani, apărut din dorința de a da ceva înapoi celor din mijlocul cărora a plecat. Mișcarea Rowmania, un festival al bărcilor cu vâsle, înființarea unor ateliere-școală pentru construirea acestui tip de ambarcațiune, reînvierea meșteșugului tradițional aproape pierdut astăzi sunt câteva dintre puncte pe care Ivan le atinge în vorbele sale. Unele dintre acestea împlinite în 2011, altele așteptându‑și „lansarea la apă” în 2012. Speranțe și multe visuri, toate construite pe dragostea făță de Deltă și oamenii ei. „Dăruind altora vei dobândi și pentru tine”, îndemnul creștin al lui Nicolae Steindhardt și-a găsit reflectarea perfectă într-un colț al Dunării, la un om înălțat în mijlocul vâltorilor. Tulcea și-a deschis brațele pentru fiul călător întors acasă.