„Alina era de mică băiețoasă, luptătoare”
Trudă, ambiție, valoare. Și încă ceva. Alina Dumitru e figura simbol a miracolului sportului românesc, ce continuă să scoată aur din piatră seacă.
Cartierul Militari, strada Apusului. Ultimii ani ai comunismului. Universul copilăriei se afundă sub cimentul spațiului îngust din spatele blocului. Niciun fir de iarbă, doar norii de praf ce, amestecați cu țipetele puzderiei de copii evadați în căutarea unui loc de joacă, creează, de sus de la ferestre, imaginea unui teatru de război. „Piți, vino și pune mâna pe carte!”. Glasul poruncitor al mamei abia o convinge pe Alina să-i lase doar pe băieți bătând mingea în perimetrul strâmt al pietroaielor pe post de porți de fotbal.
Mezina familiei Dumitru „era de mică băiețoasă, luptătoare”. Laur, unul dintre cei doi frați (celălalt, Gabi, e stabilit în Canada), și-aduce aminte cum a înflorit în mintea Alinei ideea de a face sport într-un cadru organizat. Era în clasa a V-a, vălul epocii de aur se ridicase, iar la Școala 198 s-a organizat o selecție pentru judo. Mai toate prietenele din bloc i s-au prezentat unui anume domn Câmpeanu, dar, peste ani, una singură a răzbit valurilor performanței.
Visând la imnul României
„Telefoane, cât într-un an întreg”
Cum ceilalți apropiați sunt plecați în Canada, la Gabi, celălalt frate, rămas la București, preia ad-hoc rolul de secretară. E zece noaptea și în fața scării blocului tot se găsește cineva să-i spună: „Dacă vorbești cu Alina, să o feliciți din partea mea”! „Toți vecinii au ieșit, au discutat. Telefoanele sunau cât într-un an întreg”. De-acum, betonul ascunde aur!