Marius Stavrositu și-a anunțat retragerea din activitate! Interviu savuros cu unul dintre cei mai mari „mingicari” ai României după 1990: „Poți să câștigi 15 campionate, dar dacă nu te cunoaște lumea, degeaba!”. „7-le” ideal al lui „Pablo”

Florin Ciubotariu,Marius Stavrositu.
Vezi galeria foto - 3 poze

Marius Stavrositu și-a anunțat retragerea din handbal, din postura de jucător, cu puțin timp înainte de a împlini 40 de ani. Legitimat la Steaua, el ar mai fi putut juca, dar a decis să agațe ghetele în cui, propunându-și să continue în fenomen ca handbalist.

Marius Stavrositu: „Nu m-au lăsat picioarele, dar simt că a venit timpul”

Am adorat handbalul de la 11 ani, de când m-am dus la preselecții la CSȘ Constanța, și am zis că o să joc pâna mă vor lăsa picioarele. Au trecut 29 de ani de atunci! Nu m-au lăsat picioarele, dar simt că a venit timpul…”, a precizat, printre altele, Marius Stavrositu pe pagina personală de Facebook. El a fost un artist pe terenul de handbal, un talent uriaș poate insuficient exploatat, a preferat să joacă și pentru spectatori, nu s-a mulțumit niciodată cu statutul de rezervă. A fost, probabil, ultimul mare „mingicar” pe care l-a dat handbalul românesc, un sport dominat azi aproape în totalitate de factorul fizic.

De-a lungul carierei, „Pablo”, așa cum îl alintă prietenii, a jucat la trei cluburi, HCM Constanța, CSM București și Steaua. „Las în urma mea nu doar un palmares la care visează orice sportiv profesionist, ci și tehnici de joc care să-i inspire pe cei ce vin în urma mea, așa cum la rândul meu am învățat de la campioni. Nu am de gând să trăiesc din amintirile de jucător, ci să-mi fac altele noi”, a mai spus Stavrositu.

Legendarul jucător al Constanței – șapte titluri cucerite cu HCM – a acceptat să stea de vorbă și cu ProSport la acest moment de cotitură în cariera unui sportiv. „Mă retrag cu capul sus, cu zâmbetul pe buze, dar și cu lacrimi în ochi. Orice despărțire este grea”, au fost vorbe tremurânde ale lui „Pablo”. După a urmat un interviu savuros, așa cum a fost, de altfel, și jocul lui de handbal.

Marius Stavrositu: „Selecția se făcea după înălțime și după părinți… Eu ce puteam să spun, că mama are 1.58, iar tata 1.70. Iar eu mă luptam cu băieții de 2 metri!”

Marius Stavrositu a jucat în ultimele trei sezoane la Steaua © FOTO:Razvan Pasarica/SPORT PICTURES

Despre tine să spune că ai cam fost printre ultimii „mingicari” din handbalul românesc, un jucător căruia i-a plăcut să puncteze și la impresia artistică. Cum comentezi asta?
Așa am fost de mic, nu mi-a plăcut neapărat golul, ci am fost mai degrabă un tip altruist, mi-au plăcut mai mult pasele. Acum, ca să fie o pasă spectaculoasă, trebuie să fie și eficientă, că așa oricine poate să arunce mingea pe la spate. Importantă este eficiența, nu doar spectacolul, trebuie să există o combinație între aceste două. Calitățile mele fizice nu au fost unele impresionante. Pentru mine a fost destul de greu să mă lupt într-o lume în care calitățile fizice sunt foarte importante. Mai ales că selecția se făcea după înălțime și după părinți… Eu ce puteam să spun, că mama are 1.58, iar tata 1.70. Iar eu mă luptam cu băieții de 2 metri! (n.r. zâmbește).

Iar înălțimea ta este…
1.82. Dacă nu făceam handbal, poate mă opream pe la 1.76. Așa am învățat la facultate, că sportul te ajută să crești cu vreo 5-6 centimetri în plus. În niciun caz însă sportul nu te înalță vreo 20 de centimetri.

Cu siguranță că ai multe momente frumoase, poate și mai puțin frumoase. Te poți gândi acum la un moment mai deosebit din carieră?
Sunt multe, dar nu pot să-mi dau seama care este cel mai frumos moment. De fapt, cel mai frumos moment este primul care ți se întâmplă. Și ce se poate întâmpla unui sportiv, decât să câștige campionate, cupe, etc. Sigur, a fost și debutul la echipa națională. Bănuiesc că toată lumea își dorește să treacă printre băieții ăia buni!

Ai și regrete acum la final de carieră?
Nu am foarte multe regrete. Poate doar faptul că nu am plecat să joc și în străinătate, am avut vreo trei trenuri să pot pleca din România. Dar situația de atunci nu era precum cea actuală. Aveam și un complex de inferioritate, din cauza înălțimii. Dar nu mi-a părut rău deloc, pentru că dintr-un astfel de regret au ieșit până la urmă lucruri frumoase în cariera mea. Noi am avut și noroc, generația noastră, pentru că atunci când am apărut, eram cam toți de aceeași vârstă. Adică eu, Murtaza, Băiceanu, Buricea, toți eram vârfuri. Când Constanța a făcut selecția, a luat vârfurile de la loturile de juniori, tineret. Normal, am crescut în 4-5 ani, nu poți să iei doi copii și să ieși campion cu ei, trebuie să lucrezi o perioadă mai lungă să clădești o echipă. Asta s-a întâmplat la Constanța. Așadar, important este să fii pe plus la final. Regrete mai sunt, dar dacă mă uit bine, sunt mult pe plus. Este adevărat, dacă plecai pe afară, se puteau deschide și alte uși sau nu.

Care au fost cele mai bune oferte de afară?
Am fost plecat 95% la Altea (Spania). Era o echipă de primele patru în Spania, iar când primești o astfel de ofertă la o vârstă fragedă, nu prea te mai poți concentra. Am mai avut oferte din Franța și apoi de la Valladolid, după meciurile directe din cupele europene. Și eu, și Toma am avut oferte de acolo, era perioada când începusem cu Liga Campionilor, lumea începea să ne vadă. Degeaba ești buni aici, dacă nu te vede nimeni pe afară. Mai am eu o chestie, poți să câștigi 15 campionate, dar dacă nu te cunoaște lumea, degeaba! Dar la acest nivel, știți cum e… Te sună, te întreabă, dar nu stă după tine.

Tot despre tine se spune că ai avut un talent uriaș, dar nu suficient exploatat. Ce părere ai?
Au fost și alți băieți talentați, nu numai eu. Dar aș face o comparație cu vremurile de azi. Acum, dacă te duci inclusiv la liga a doua, aproape toată lumea are impresar, practic se ocupă cineva de tine ca sportiv. Atunci, când aveam potențial de creștere, noi nu aveam impresar. Dacă vroiai să iei pe cineva la Constanța sau să pleci pe undeva, sunai un prieten, așa se întâmpla.

Și dacă ai fi avut impresar?
Cred că o mare parte dintre noi, spre 80%, am fi plecat să jucăm în afară.

Putea ajuta asta și echipa națională mai mult?
Cu siguranță! Pot da și un exemplu. Noi la Constanța am avut una dintre cele mai bune echipe, cum ar fi Dinamo acum. Am reușit să ne batem cu cei mari, dar totuși era diferența asta că noi eram din România, iar ăia erau de afară, din mai multe țări. Iar la un moment dat îți făcea cineva diferența. Dacă ești crescut afară, cu tot respectul față de cei care m-au șlefuit, părerea mea este că erai altfel instruit. Ei erau mai bine puși la punct din anumite puncte de vedere, începând de la infrastructură, baze sportive, cu totul. Cred că afară te rodai altfel, dar, repet, nu îmi pare rău de nimic, pentru că mă uit în spate și am reușit să performez într-o echipă bună. N-aș fi reușit să fac nimic singur, la Constanța am avut jucători de toate genurile, tehnici, masivi, etc.

Echipa ideală cu Stavrositu în primul „7”: Stănescu (Popescu) – Buricea, Șimicu, Stavrositu, Iacob, Toma (Ghionea, Georgescu), Pîrîianu (Băiceanu). Antrenor. Aihan Omer

Marius Stavrositu a fost mai mereu un jucător agreabil pe terenul de joc. © FOTO Sabin Malisevschi/SPORT PICTURES

Așa cum am făcut-o și în alte cazuri, aș vrea să te provoc și pe tine la un exercițiu de imaginație, să alcătuiești cel mai bun „7”, dintre colegii cu care ai jucat de-a lungul timpului.
Este foarte greu, pentru că am avut destui colegi buni…

Hai, totuși, să încercăm. Care a fost cel mai bun portar cu care ai jucat într-o echipă?
La Constanța au fost doi portari foarte buni, Rudi Stănescu și Mihai Popescu, mi-e foarte greu să spun care a fost mai bun (n.r. se amuză).

Poți să dai și câte două soluții… Extremă stânga?
George Buricea! Îl puteai pune oriunde în echipă, se descurca și în plus, se descurca și în extremă. Era un băiat sufletist, altruist. Asta cu altruismul a primat la el.

Pivot?
Pentru mine, Băiceanu și Pîrîianu au fost cei mai buni! Nu erau același profil. Rică era mai pe forță, Silviu, pe tehnică. Sunt doi jucători dintre noi care au reușit să iasă și pe afară. Asta spune multe despre ei.

Extremă dreapta?
Toma și Ghionea. Vali nu a jucat foarte mult la Constanța, dar eu l-am cunoscut și la echipa națională. Pentru mine, ei au fost reprezentativi. Bine, și Geo (n.r. Ionuț Georgescu) a fost bun.

Urmează acum să spui și interii, pentru care ai creat multe situații. Așadar, interul dreapta?
M-am înțeles foarte bine cu Sandu Iacob! Iar atunci era într-o perioadă în care a „rupt”, a fost primul dintre noi care a reușit să iasă afară. Dacă reușeai să pleci, erai bine văzut, pentru că la bani nu era mare diferență.

Și inter stânga?
Alex Șimicu, pe bună dreptate, pentru că azi e la St. Raphael.

Antrenor?
Campionatul l-am câștigat cu mai mulți antrenori, dar pentru mine, Aihan Omer a fost cel mai reprezentativ.

Dacă tata era pe foame mai pe românește, mă trimitea la Pitești, dar nu a fost cazul. Ulterior am câștigat înzecit”

Există vreun om care ți-a influențat substanțial destinul în handbal?
Au fost câțiva oameni la început de carieră, în frunte cu domnul Traian Bucovală, care era director la Școala Sportivă, avea o afinitate pentru mine. Bine, când am ajuns la handbal, și selecția era altfel. Acum vine părintele, plătește 200 de lei și faci sport. Înainte, selecția era foarte riguroasă, nu puteai să te duci dacă nu îndeplineai anumite condiții. Eu aveam și mâna mică, dar în ciuda staturii, am simțit eu că domnul Bucovală avea o afinitate pentru mine. L-aș aminti și pe Cornel Damian, antrenorul meu de la juniori. În clasa a 12-a a venit cineva de la Dacia Pitești, i-a oferit o mașină lui tata, să mă lase să plec acolo, dar antrenorul nu a fost încântat. În 98, să primești o mașină Dacia nouă însemna ceva, dar îndrumarea antrenorului a fost să rămân acasă, că am timp să plec și mai târziu. Și a fost un sfat foarte bun, multe chestii le-am luat ca pe o educație. Acum, dacă tata era „pe foame” mai pe românește, mă trimitea, dar nu a fost cazul. Și cred că ulterior am câștigat înzecit în timpul carierei. La seniori am avut o relație deosebită cu Aihan Omer. Handbal am învățat de la toți antrenorii și le mulțumesc cu această ocazie, dar Omer a avut ceva special.

„Un alt om care mi-a influențat destinul a fost Nurhan Ali, cel care a și format marele HCM Constanța. Când Aihan Omer a plecat la Fibrex, el fiind din Constanța, directorul general i-a spus că poate să ia pe oricine, dar nu pe mine. A crezut foarte mult în mine, mi-a oferit multă încredere la început de drum. A ținut să păstreze nucleul de jucători tineri care au fost promovați. De aici s-a născut practic și hegemonia Constanței”, Marius Stavrositu

Pe final te-aș întreba și de viitor. Rămâi în handbal?
Să ies din sistem, e foarte greu, pentru că am deja 29 de ani de când am ajuns la handbal. Sportul mi-a dat aproape tot. Normal este ca acum să dau și eu ceva înapoi. Cred că retragerea mea a sosit într-un moment prielnic, pentru că fac acest pas la o vârstă rotundă (n.r. în septembrie împlinește 40 de ani). Nu am crezut niciodată că pot ajunge până aici, poate am avut și noroc de faptul că nu am avut accidentări grave.

Apropo de vârstă, la 37 de ani ai fost aproape să câștigi un titlu de unul singur cu Steaua (n.r. în finala cu Dinamo, Stavrositu a marcat golul victoriei pentru echipa lui în meciul 2 disputat în Ștefan cel Mare și s-a ajuns la un „decisiv” la Chiajna)
Da, dar a câștigat Dinamo până la urmă, deși am avut titlul în mână. Mai întrebat mai devreme de regrete și cred că acea finală poate intra în această categorie. Am câștigat opt titluri, dar am și pierdut patru campionate la rând, trei finale cu CSM București și una cu Steaua. Aș mai fi putut adăuga câteva titluri, poate nu patru, dar măcar două. Dar una peste alta, am avut vreo două finale superbe împotriva lui Dinamo.

Palmares Marius Stavrositu

8 titluri de campion (șapte cu HCM Constanța și unul cu Steaua),

9 Cupe ale României

1 Supercupă a României,

130 de selecții și 300 de goluri marcate la echipa națională

Fotografii: Sport Pictures

Publicat: 20 06. 2020, 15:34
Actualizat: 20 06. 2020, 23:52