DEZVĂ‚LUIRE | Încredere, pile și bătaie. „Un antrenor i-a dat o palmă unei colege în fața mea. Credeam că mă dă și pe mine cu capul de perete”. Cruda poveste a unei campioane la handbal, care a visat să ajungă la Jocurile Olimpice. Beatrice Radu e acum studentă la Drept

Într-o analiză prezentată săptămâna trecută, ProSport susținea faptul că handbalul feminin românesc beneficiază în prezent de câteva generații de excepție, cu care poate ataca topurile mondiale cel puțin 10 ani de acum încolo. Remarcam în același timp faptul că tinerele jucătoare nu sunt însă încurajate să crească la nivel de senioare, motiv pentru care apare fenomenul de stagnare. În aceste condiții, este greu să te mai gândești la progres, ci eventual poți vorbi mai degrabă de pierderea unor talente, acestea se duc în jos pentru că accentul se pune pe altceva. Dintr-o generație cu multe perspective rămân la dispoziția handbalului românesc doar câteva fete care rezistă pe parcurs. Studiind însă subiectul mai în profunzime, pe fond, probleme sunt însă și mai dureroase. Se constată cu regret că multe handbaliste aflate la răscruce de drumuri (trecerea de la juniorat la seniorat) renunță la activitate, iar la o contabilitate sumară rezultatul este ca la o tăietură în carne vie!

De ce renunță tinerele jucătoare de 18-19 la handbal (în cazul de față vorbim despre handbal feminin, dar fenomenul poate fi extis, generalizat, la nivelul întregului sport românesc), un sport de mare succes în România, bine răspândit? Este una din întrebările la care am încercat să găsim un răspuns, astfel că am stat de vorbă cu o triplă campioană națională la junioare I și II, Beatrice Radu (20 ani), un conducător de joc care între timp a abandonat activitatea.

„Am realizat că nu am șanse foarte mari să-mi realizez visul meu de când eram mică, să ajung una din cele mai bune jucătoare”, a venit primul răspuns al interlocutoarei. Apoi, povestea a curs pe „nerăsuflate”, unele dezvăluiri fiind șocante. De fapt, aflăm multe din problemele reale ale sectorului juvenil, dar și ce sentimente încearcă un adolescent atunci când simte că poate mai mult, să aibă continuitate în sportul de performanță, dar intervine acest obsedant interogativ „Unde?”!

  • Beatrice Radu este o tănără ex-handbalistă din aceeași generație cu Bianca Bazaliu, cu care a și fost colegă de echipă. Ea a evoluat până în vara trecută, când a renunțat la handbal, la Rapid București, Șc 181 București și CSM București, cu ultimele două cluburi reușind să iasă și campioană în trei ocazii, 2014-2016. În 2013, ea mai are un loc 2 cu Șc 181 București.

Trist, dar adevărat. Cum e tratat handbalul în Serbia și cum li se taie aripile juniorilor în România

Prima tentativă de a renunța la handbal a avut-o la vârsta de 16 ani, dar după ce a participat într-o tabără organizată de Andrea Lekic, centrul echipei Vardar Skopje, și aproape jumătate din naționala Serbiei s-a răzgândit. „Atunci, domnul Drăgănescu (n.r. fostul vicepreședinte al FRH, în prezent director tehnic în cadrul Centrului de Copii și Juniori de la CSM București) i-a spus tatălui meu de tabăra organizată de Andrea Lekic. Am vorbit cu părinții, am spus că merg în acea tabără și dacă Andrea îmi spune că am talent, că pot reuși să fac ceva și are încredere în mine, am să continui. La tabăra din Serbia am descoperit o atmosferă foarte interesantă, nu am mai văzut așa ceva la noi în țară. Organizatorii stăteau cu tine la masă, dar nu erau genul de antrenori sâcâitori, erau foarte relaxați, se coborau la nivelul tău, se antrenau în același timp cu tine, dacă vedeau că nu faci ceva corect, se implicau. Plus că fiecare activitate era bazată pe un joc, învățam handbal jucându-ne, era practic o plăcere. La finalul taberei, Andreea i-a propus tatălui meu să merg în Macedonia la echipa a doua a celor de la Vardar Skopje. I-am spus că nu se poate pentru că nu vreau să renunț la liceu, plus că aveam oferta de la CSM București, care era la fel de bună. La final mi-a dat tricoul ei și mi-a spus că speră ca într-o bună zi să-i dau și eu un tricou de-al meu, la schimb. M-am simțit importantă, chiar i-a plăcut de mine”, a povestit Beatrice Radu, convinsă să continue. Așadar, i-a fost insuflat un plus de încredere de care, probabil, foarte mulți copii au nevoie de cele mai multe ori.


Beatrice Radu și-a început activitatea la Rapid, pe când era elevă în clasa a 6-a. În ultimii 4 ani ai activității, junioare I și II, nu a fost mai jos de locul 2

De-a lungul timpului, sportiva a lucrat cu mai mulți antrenori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, cu bune și cu rele, în funcție de perioade. A lucrat, printre alții, și cu antrenori de top, precum Simona Gogârlă și Costică Buceschi, astfel că și-a putut forma o părere, deține repere. Fosta internațională cu care a colaborat la Rapid și Șc 181 București a fost lăudată, în sensul că a fost singura antrenoare care a lucrat cu ea pe individualizare, în afara ședințelor de pregătire cu echipa. Apogeul l-a atins însă sub comanda lui Costică Buceschi, actualul antrenor al echipei Dunărea Brăila, sub comanda căruia a făcut o finală de vis în 2015 la junioare I pentru CSM București. Ne-a relatat Beatrice: „Când îl ai pe Buceschi antrenor, ce poți să îți dorești mai mult? În continuare este cel mai bun antrenor din România. Mi-a plăcut foarte mult de el și chiar i-am spus tatălui meu că este antrenorul care mi-a redat plăcerea de a juca, nu mai eram stresată că greșesc. Aveam chestia asta în suflet, nu făceam anumite acțiuni pentru că îmi era frică de eșec. Domnul Buceschi mi-a dat însă încredere, nu înțeleg cum mai stă în România, mi se pare atât de deschis din toate punctele de vedere. Mi-a plăcut nu numai pentru că îmi explica foarte bine ceea ce trebuie să facem, îmi dădea și încredere, până și la masă când ne așezam îmi spunea asta nu trebuie să mănânci, acum trebuie să mănânci așa, îmi sugera și la ce filme să mă uit, puteam să vorbim de toate, nu era un om care avea ochelari de cal. După de a plecat domnul Buceschi, toate am plâns, a fost ca un dezastru pentru noi, ne gândeam dacă anul următor vom lua din nou campionatul, nu știam cine poate să-l înlocuiască. Nu neapărat să fie un antrenor mai bun, dar să fie la un nivel apropiat”.

„Trăim într-o lume în care globalizarea este în floare și noi totuși nu acceptăm un antrenor danez. Nu este ca și cum aduce daneze în locul româncelor, ne antrenează pe noi, produsul românesc”

Întâmplarea a făcut că de la Costică Buceschi, Beatrice Radu & Co au trecut la un tânăr antrenor străin, Jansen Kasper (la vremea respectivă avea 24 ani), cu o cotă tot mai ridicată în Danemarca. Experiența a pus-o din nou pe gânduri, dar nu pentru că antrenorul danez n-ar fi știut meserie. „Jansen Kasper era foarte bun, doar că la noi ideea de străin, să fie antrenor la o echipă, este ceva de neînchipuit, ne jignim pe noi, pe români. Noi suntem cei mai buni! Este orgoliul prostesc, dacă mă întrebați. Trăim într-o lume în care globalizarea este în floare și noi totuși nu acceptăm un antrenor danez. Nu este ca și cum aduce daneze în locul româncelor, ne antrenează pe noi, produsul românesc. Era un tehnician bun, dar nu l-au plăcut. Era la echipă împreună cu Dana Strat, care și ea este o antrenoare foarte bună, dar mi se pare că uneori unii au ghinion. Dacă nu îmi place de cineva, parcă îl împiedic să evolueze, așa mi se pare că este și în cazul ei, au trimis-o de la junioare I la junioare III. Cât a fost Kasper și atunci am vrut să mă las, nu din cauza lui, dar realizasem că este mult prea greu să faci handbal. Nu este vorba că renunți la foarte multe lucruri, eram dispusă pentru așa ceva, dar mi-am dat seama de un aspect, confundam succesul cu fericirea. Eram focusată să fiu cea mai bună, să dau lumea pe spate, încât trecea viața pe lângă mine, nici la școală nu mai vroiam să învăț, nu mai vorbeam cu mine, mă izolasem, eram foarte stresată. Din nou, problema, să nu greșesc că poate nu este bine”.

„La Jansen Kasper, fetele nu prea vorbeau engleză, el nu prea înțelegea ce se vorbește în română. El era foarte tânăr, astfel că mai era luat peste picior, se râdea de el pe față. Dar el fiind educat, nu putea să le spună nimic”, Beatrice Radu, fostă handbalistă.

„Am vrut să merg să-mi susțin echipa, jucau și prietenele mele, Bianca Bazaliu, Andrea Lekic, dar ei au zis că nu, că te lăsăm acasă”

Dragostea sportivei pentru handbal a început să erodeze treptat, iar pasiunea să se transforme într-un stres continuu. „Spre finalul sezonului 2016 au apărut niște probleme, nu au mai vrut să mă bage în echipă. La un moment dat au vrut să mă lase acasă chiar înaintea turneului final, pentru că am lipsit de la antrenament într-o sâmbătă, când am fost la turneul Final 4 al Ligii Campionilor. Am vrut să merg să-mi susțin echipa, jucau și prietenele mele, Bianca Bazaliu, Andrea Lekic, dar ei au zis că nu, că te lăsăm acasă. Ceea ce nu mi s-a părut în regulă pentru că muncisem un an. Să mă lași acasă pentru un antrenament care nici nu mă solicita, nici nu transpiram la el? Am jucat până la urmă la turneul final, dar nu eram în largul meu. Față de Bubu din echipa lui Buceschi, eram alta acum. La Buceschi mi se oferea libertatea să gândesc, îmi oferea încredere în ceea ce spuneam și ce făceam și de aceea cred că și jucam destul de bine. Eram toate relaxate la ora finalei și montate să câștigăm în 2015. Bine, nici nu s-au comparat cele două finale, în 2015 a fost un meci foarte greu, iar în 2016 a fost unul ușor, a și jucat toată lumea. După finala din 2016 am avut Bacalaureatul, urma admiterea la facultate. Când am realizat cât de greu este să dau un examen la facultate, mi-am spus că nu are rost să mai continui cu handbalul. M-am chinuit să ajung la Universitatea București, Facultatea de Drept, care este și cea mai bună din România”, și-a continuat povestea Beatrice Radu.


În prezent, Beatrice Radu este studentă în anul 1 la Universitatea București – Facultatea de Drept, una dintre cele mai renumite din țară pe acest profil

În vara trecută, după ce a terminat junioratul, handbalista a mai avut câteva scurte tentative de a-și continua activitatea, dar răspunsurile primite de la echipele de senioare, de la diverși antrenori i-au pus punct final carierei: „Am vrut să ajung la echipa mare de la CSM București, nu am vrut salariu, nu am vrut mașină, nu am vrut nimic, în schimb am vrut să mă antrenez cu senioarele și în clipa în care antrenorul crede că pot să intru, să joc. N-am putut ajunge la echipa mare… Tot în vară am discutat cu un alt antrenor, care m-a întrebat ceva de genul: > Răspunsul meu a fost: >. Antrenorul a continuat: > Mi-a tăiat tot elanul. Consider că atunci când nu te mai duci cu plăcere să faci handbal, este pierdere de timp. Și am renunțat definitiv”.

  • Înainte de finala din 2016, Beatrice Radu a avut oferte de la Ferencvaros (pentru echipa secundă) și două echipe din Slovacia. După ce luase decizia de a renunța la handbal, ea a fost căutată și de două echipe din Liga Națională

„La copii și juniori este o mâncătorie mai mare decât la senioare”

Beatrice Radu a vorbit deschis și despre alte subiecte, poate și mai sensibile la copii și juniori: „Handbalul? Este o dezamăgire pentru mine. Eram foarte motivată să renunț la absolut tot pentru acest sport. Ți se promite că totul va fi bine, totul va fi frumos, dar nu este chiar așa. Ca să reușești în handbal, trebuie să ai câteva cuvinte bune de la câteva persoane”, cu referire directă la „pile” și „relații”. Apoi, sportiva a dezvoltat subiectul: „Odată când am intrat în vestiar, o fată a zis >. Nu știu dacă se referea la mine, oricum eu eram obișnuită, de când m-am apucat de handbal, toată lumea spunea că joc pentru că tatăl meu dădea bani antrenorilor, ba că lua echipamente. Pe mine mă lăsa rece subiectul, dar aceste discuții erau permanente. La noi în țară este și asta cu preferințele, cu pilele. La copii și juniori este o mâncătorie mai mare decât la senioare. Când mi-a spus o antrenoare că la senioare este și mai rău, mi-am pus mâinile în cap. Eu sunt foarte corectă de felul meu. La finala din 2016 mi-am permis să arunc la poartă și am ratat. De abia începuse repriza secundă și m-a scos imediat. Altele au făcut atâtea greșeli și au rămas în teren. Eu sunt foarte corectă și încăpățânată într-un fel. Nu mi s-a părut corect, dacă o colegă face 10 greșeli să fie lăsată tot meciul în teren, iar eu dacă fac una să zbor imediat. Simțeam că pot să joc mai mult, dar nu mi se dădea șansa să demonstrez. Am fost dezamăgită”.

„Mi-era frică de fapul că mă dă și pe mine cu capul de perete dacă mă bag”

Beatrice Radu a lucrat de-a lungul timpului cu cel puțin 10 antrenori. Cu câțiva a avut ocazia să descopere partea frumoasă a handbalului, cu alții a pierdut mult la capitolul încredere. Un caz întâlnit este însă cutremurător. „Un antrenor i-a dat o palmă unei colege în fața mea, a lovit-o chiar la masă, a înjurat-o. Era căpitanul echipei, de la ea avea cele mai mari pretenții. Nu știam ce să fac, mi-era frică de fapul că mă dă și pe mine cu capul de perete dacă mă bag. Eram speriate toate, credeam că ne ia pe rând la bătaie. Ne-a obligat apoi să mâncăm, deși toate eram atât de speriate că nimeni nu mai avea poftă de mâncare. Ne-a luat imediat și telefoanele, ca să nu le scriem părinților ce s-a întâmplat. Eram îngrozite, nu am mai văzut așa niciodată. Cred că părinții fetei nici acum nu au aflat”, ne-a relatat handbalista, care a preferat însă să nu dea numele antrenorului și clubului la care s-a petrecut această faptă îngrozitoare. Din păcate, astfel de lucruri încă se mai întâmplă și nu ne referim în mod special numai la handbal.

Cu toate momentele frumoase petrecute pe parcursul activității sportive, povestea tinerei sportive s-a încheiat însă trist. „M-am lăsat de handbal pentru că am simțit că nu pot merge mai departe tocmai datorită sistemului, din cauza lipsei de încredere oferite de antrenori”, a concluzionat încă o dată Beatrice Radu.

Cum se lucrează cu copiii?

Ce faci pentru a-i aduce la sală?

Sunt întrebări la care cluburile interesate doar de rezultate imediate poate ar trebui să reflecteze mai adânc. Dintr-o mare „spumă” de handbaliste talentate dar nebăgate în seamă la timp s-ar putea „naște” poate și mai opțiuni pentru echipa națională. Cum spuneam și la început, handbalul feminin românesc chiar beneficiază în prezent de câteva generații de excepție și ar fi păcat că nu le fructifică la adevăratul potențial.

DECLARAȚIE

  • „Când a retrogradat Rapid București în Divizia B, plângeam în tribună, cred că eram singura care plângea„, Beatrice Radu

Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului? 

.

Publicat: 31 03. 2017, 13:16
Actualizat: 31 03. 2017, 14:58