Săritura spre aur!** Sandra Izbașa va evolua la patru aparate la Londra, pentru a ajuta echipa

Sandra Izbașa va evolua la patru aparate la Londra, pentru a ajuta echipa
Ea spune că o accidentare ca aceea pe care a suferit-o îți schimbă radical felul de a vedea unele lucruri

Sportul de performanță înseamnă, dincolo de medalii, și momente de cumpănă în care sportivul își testează limitele pentru a-și urma visul. De multe ori, miile de ore de antrenament se spulberă într-o fracțiune de secundă, când o accidentare poate pune brusc capăt tuturor speranțelor. Sandra Izbașa (22 ani), campioana olimpică la sol, a cunoscut toate aceste trăiri: bucurie, satisfacția de a străluci pe podiumul olimpic, dar și durerea unei accidentări, când a fost la un pas de tragedie, și multe îndoieli în ceea ce privește viitorul ei în sport. După doi ani de antrenamente separate și muncă specifică de recuperare, în care practic a reînvățat să pășească, Sandra atacă acum și Jocurile Olimpice de la Londra.

În 2008, la Beijing, Sandra Izbașa devenea singura campioana olimpică din gimnastica europeană. Intrată ultima în concurs, zvârluga blondă își desena perfect exercțiul pe covorul albastru de la sol, lipea aterizările, pentru ca la final să sufle aurul celor două americance aflate pe primele poziții. Avea 18 ani, o medalie pe care o visa de la primii pași făcuți în sala de gimnastică și, teoretic, niciun motiv de a mai continua. „Era vârful carierei, ce se putea mai mult de atât? În primele luni după Beijing, simțeam acea euforie a victoriei, concursurile în care eram invitată se țineau lanț, nu a fost niciun gând de retragere. Am mers mai departe, dorindu-mi și mai multe rezultate”, își amintește ea. O ambiție determinată poate și de gândul cuceririi titlului mondial, singurul pe care nu și l-a adăugat în palmares. O perioadă de încercări, de noi exerciții și elemente, iar apoi primele gânduri de retragere, după cum urma să mărturisească, și un eveniment care dădea totul peste cap.

În căutarea încrederii pierdute

La Naționalele României din septembrie 2009, în timpul unui antrenament la sol, se accidentează grav la o diagonală, iar diagnosticul este crunt: ruperea tendonului lui Ahile la piciorul drept și fracturarea mâinii stângi! Multă suferință și durere, gândul că totul e pierdut, transformarea pentru câteva săptămâni dintr-un sportiv de performanță într-o persoană care depinde la orice mișcare de părinți. „Au fost cele mai negre luni din viața mea. O astfel de accidentare îți schimbă radical felul de a vedea lucrurile. Înveți parcă să apreciezi mai mult ceea ce ai și te maturizează mult mai repede”, spune Sandra. Scepticii vorbeau deja de un final de carieră, de faptul că nu va mai avea putere și ambiție ca la vârsta ei să o ia de la capăt.
La sfârșitul lui 2009, Sandra reînvăța să meargă, să facă primii pași, ajutată de o cizmă specială, să dea la o parte cârjele și să încerce să uite treptat totul. „Cred că regăsirea încrederii în mine a fost cel mai greu lucru, pentru că nesiguranța și teama sunt tot timpul acolo. Încercam să nu mă gândesc la ce se întâmplase, dar primele luni în sală au fost destul de grele. Vindecarea sufletească a fost mai dificilă decât cea fizică”, afirmă ea.

Revenire în forță cu săriturile

S-a întors mai ambițioasă în sală, a început cu antrenamente de acomodare și, în paralel, cu antrenamente speciale pentru recuperarea piciorului drept. Revenirea, la Mondialele din 2010, la mai bine de un an de pauză, nu a fost însă nici ea una de moral: o aterizare în afara solului, aparatul ei de suflet, o scotea din zona medaliilor. Alte dezamăgiri și îndoieli, spulberate șase luni mai târziu, la Europenele de la Berlin, unde apare o nouă Sandra: mai matură, stăpână pe ea, reinventată de antrenorii Mariana Bitang și Octavian Bellu la un aparat la care România nu mai avusese performanțe de la Atena 2004, sărituri. Rezultatul? Două medalii de aur, un moral forte și o promisiune olimpică pentru Londra. Primul pas a fost reîntoarcerea pe cele patru aparate pentru a ajuta echipa. Apoi creșterea dificultății la cele două sărituri, pentru a putea prinde podiumul olimpic, iar în tot acest timp, noul sol începea să prindă contur.

Sare „Cheng Fei”!

La Europenele din acest an, și-a confirmat supremația la sărituri, cucerind pentru a doua oară consecutiv titlul continental și anunțându-și intențiile pentru Londra. Mai multă muncă și mai multă determinare. „Toată lumea vorbește de medalii. E normal să îți dorești asta ca sportiv, dar nu-mi place să vorbesc dinainte despre câte vor fi și ce culoare. Merg să fac un concurs curat, să ajut echipa și să îmi apăr titlul la sol, aparatul meu preferat”, explică Sandra cu modestie.

Om de concurs, ea s-a adaptat cu ușurință la aparatele din North Greenwitch Arena, locul care va găzdui competiția de gimnastică la Jocurile Olimpice. Mai mult, în antrenamentul oficial pe podium, a arătat că are câțiva ași în mânecă, printre care și o nouă săritură, una dintre cele mai valoroase din lume, un „Cheng Fei”. Încă un vis olimpic al Sandrei prinde contur în metropola londoneză. „Shine On You Crazy Diamond” a celor de la Pink Floyd, melodia la sol cu care va evolua pentru podium, formează decorul perfect pentru o nouă poveste de succes.

Izbașa și celelalte fete din echipa României au luat startul aseară în calificări, concurs terminat după închiderea acestei ediții
Două medalii olimpice are Sandra, un aur la sol și un bronz cu echipa
Sandra este legitimată la CS Steaua
Solul, aparat la care este specialistă Sandra Izbașa, are o lungime de 12 metri, o lățime tot de 12 metri și o margine de 1 metru
90 de secunde poate fi durata maximă a unui exercițiu la sol în gimnastica feminină, el fiind acompaniat de muzică

„Toată lumea se așteaptă ca după aceste rezultatele de la Europene să aducem cât mai multe medalii la Londra. Pentru asta ne-am pregătit, dar depinde și de ce zile prindem”, Sandra Izbașa, campioană olimpică 2008

15 medalii a cucerit Sandra Izbașa până acum la competițiile majore. La Europene a luat 7 de aur, 4 de argint și una de bronz, iar la Mondiale – una de argint și două de bronz