Sandra Izbașa scrie pentru ProSport** Hai, Ana! Hai, Ana!
Deși sunt departe de fete, gândul meu nu s-a dezlipit
zilele acestea de sala „Millenium Dome” . Mi-aș fi dorit să mă fi
pierdut printre miile de spectatori și să le încurajez pe fete, să
desfac mare tricolorul și să strig: Hai, România! Hai, fetelor!
Tare, că se poate! Sunt însă în fața televizorului și le transmit
gândurile mele pozitive.
Despre concursul de azi sunt multe de spus. Finala la individual
compus este visul fiecărei gimnaste. Nimic nu poate fi mai frumos
decât să arăți că ești completă, că poți stăpâni patru aparate.
Este perfecțiunea… Este ceea ce cele două Ane vor încerca să
atingă azi. M-au impresionat ambiția și „nervii tari” ai Anei
Porgras. Evoluția perfectă din calificări i-a adus deja în fața
arbitrelor un capital serios de imagine. Faptul că stai pe toate
aparatele, că lucrezi curat, că ai o ținută impecabilă este
avertismentul pe care îl arunci, ceva de genul: „hei, sunt aici și
mă voi bate pentru medalie”. Este atitudinea prin care îți anunți
intențiile, un lucru psihologic pe care fiecare dintre noi și-l
propune. În plus, are de partea ei un exercițiu valoros la bârnă, o
simplitate și o grație care plac ochiului.
Mă gândesc cu emoții mari și la Ana Tămârjan. Acasă, în fața
calculatorului, dând refresh continuu pe site-urile ce transmiteau
calificările, îmi venea să plâng de furie. Știu cât a muncit, cât a
tras, cu toate durerile pe care le avea. Emoțiile de a arăta că
poate mai mult, că merită să fie pe podium la individual cred că
și-au spus cuvântul. Sper să se adune azi, să se gândească la
faptul că e munca ei de o viață și că poate fi mult mai mult decât
ce a fost. Cred în Ana și în puterea ei de luptă. Cred în colegele
mele și mai ales cred că diseară se poate auzi imnul României.