Povestea lui Super-Dan. A crescut într-un oraș în care 400 de suflete se înghesuiau într-o sală de 100 de locuri. „L-am avut pe tata antrenor și mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros” Dan Fleșeriu a dus o grupă de fete de 8 ani până pe 7 în LNBF, acum e creierul liderului CSU Sibiu | #România100

Când a devenit clar că Dan Fleșeriu va face antrenorat în baschet, tatăl, Mihai Fleșeriu, un reputat tehnician în sportul inventat de James Naismith și făcut mare de O’Neal, Johnson, Jordan ori LeBron, a oftat, dar a lăsat protestele.

Pierduse parcă o serie lungă, de șapte, în care încercase și dur, și argumentat, și cine mai știe cum să îl descurajeze în a opta pentru o carieră în baschet pe puștiul său. Era meritul și vina sa că Dan iubea mingea portocalie, pentru că el îl luase în cantonamente lungi la munte, el îi înlocuise în urechi beat-ul hiturilor momentului cu atât de caracteristicul ritm al mingii care atinge violent parchetul în timpul driblingurilor, un ritm acompaniat de scârțâitul ghetelor uzate de sute de repetări ale atacurilor.

Mai erau și discuțiile lungi de acasă cu soția sa, și ea antrenoare de baschet, cele care deveniseră scenetele favorite ale lui Dan. Când Dan se antrena sub comanda sa, îl trimisese de multe ori acasă. Dar…

Au început discuții lungi și multe, serioase, despre cum ar trebui să arate un antrenament sau o echipă. Care sunt pozițiile, unde trebuie să joace jucătorii. Am avut, la început, diferențe de opinie foarte mari!

Au fost chiar și câteva certuri în care nu ne puneam de acord deloc! Pe una o țin minte perfect: la mine, singurul pivot mare pe care îl aveam în echipă juca foarte des în afara căciulii, nu aproape de inel.

Și tatăl meu spunea că nu se poate așa ceva, că pivotul trebuie să joace în interior! Eu – nu, nu, nu!, pentru că înțelesesem că viitorul ei nu va fi doar de pivot. Tata mă contra – ce e aia extremă înaltă? nu!

După vreo doi ani, a plecat în Statele Unite, unde e stabilit fratele meu, a văzut o mulțime de meciuri la Colegiu și în ligile inferioare, iar când a venit înapoi, după vreo două săptămâni, mi-a zis că am avut dreptate, că baschetul s-a schimbat și că nu o să mai zică niciodată nimic„, încheie povestirea râzând, cu un licăr în privire, Dan Fleșeriu.

Aunci, da, s-a lăsat convins de lucrurile astea. Pur și simplu, eu așa simțeam că ar trebui să meargă lucrurile, nu neapărat că aș fi urmărit ceea ce se juca pe plan internațional. Mă bucur că am reușit să am dreptate atunci. Evident, erau multe, multe discuții, din care am avut multe de învățat. Au fost lucruri pe care nu am vrut să le fac, dorind să fiu independent, după care, după mulți ani, am revenit și le-am zis alor mei – trebuia să fac planul ăla de lecție, trebuia să fac progresiv – așa cum ați zis voi despre ACEL procedeu tehnic. Uite, jucătoarea nu face corect pentru că nu am respectat pașii pe care voi ați încercat să îmi explicați că trebuie să îi fac și eu nu i-am făcut. Meseria asta, în general, nu cred că se învață la școală, ci mergând foarte mult printre antrenori, văzând foarte multe meciuri, discutând cu o mulțime de antrenori, indiferent de câtă experiență au – cred că meseria asta se fură„, se auto-analizează antrenorul liderului la zi din Liga Națională de Baschet (12 puncte, la egalitate cu U-BT Cluj, cu 5 victorii și 2 înfrângeri în sezonul regulat).

Astfel de povești pot spune și Luceștii, și Anghel și Edi Iordănescu, ori Cesare și Paolo Maldini, despre cum decurge o discuție tată-fiu.

Așa a început un drum lung, dar alimentat de pasiune, într-un adevărat fief al baschetului, în care sezonul este început cu 1200 de abonamente vândute.

„CSU Sibiu a fost întotdeauna CSU Sibiu, de când a fost în LN. Sunt zeci de ani, deja. Continuitatea asta s-a transmis la nivel de suporteri, din generație în generație. Sunt copii sau nepoți ai primilor suporteri care vin deja la baschet, stau în tribună cu galeria și cântă. În galerie vezi oameni de 50-55 de ani, care stau alături de tineri de 20 de ani, alături de copii. Se transmite mai departe lucrul ăsta. Este comparabil, cred, cu Anglia, unde se transmit din generație în generație abonamentele la echipa favorită. La noi, se transmite emoția”,
Dan Fleșeriu

În familia Fleșeriu, s-a predat ștafeta ca în „Clanul Grasu”, familia discobolilor României. Acolo ștafeta a plecat de la Nicoleta – de patru ori medaliată la Mondialele de Atletism în proba de disc și Costel – finalist olimpic tot la disc, care mai apoi și-a antrenat viitoarea soție, ajungând la fiul lor, Ștefan, care a fost aproape de a le urma în cușca de aruncări, antrenându-se ca junior la sportul părinților, înainte de a se îndrăgosti de baschet, un sport pentru care înălțimea îl recomandă mai bine.

Pentru Dan Fleșeriu, ai spune că a fost scris în stele să fie antrenor de baschet. Pentru că un magnet extrem de puternic avea o putere incredibilă asupra sa. „Am fost la toate meciurile de acasă ale lui CSU când eram mic, dar niciodată în galerie. Niciodată în partea strong a galeriei, cel puțin. Dar încurajam echipa! Cum să nu? Eu însă întotdeauna am stat alături de banca lui CSU, sau de banca adversarilor. Eram foarte curios să știu ce vorbesc antrenorii, ce vorbesc jucătorii între ei, ce o să facă. Dar în baschetul de performanță am ajuns prima dată ca arbitru. Chiar și în vremea aceea, dacă nu era meciul meu, nu stăteam în dreptul mesei arbitrilor, ci stăteam aproape de una dintre bănci”, povestește pentru Proport Dan Fleșeriu, un adevărat lider al comunității sportive din Sibiu, care, astăzi, împlinește 44 de ani.

Dacă ai jucat baschet în Sibiu, cel mai probabil ai învățat ceva de la Fleșeriu. De la Mihai și Maria, sau de la Dan – actualul antrenor al uneia dintre candidatele la titlu în LNBM, CSU Sibiu.


Dan Fleșeriu, urmărindu-și jucătorii, în partida cu Dinamo. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

„Chiar l-am avut pe tata antrenor și mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros ca jucător. M-am apucat de arbitrat mai mult ca să rămân pe teren”

Ai crescut, practic, cu baschetul în casă. În familie, cum era – ca o religie?
Și tata, și mama au fost antrenori de baschet. Amândoi. Tata a fost, poate, unul dintre cei mai buni antrenori din țară. O mulțime de ani a fost  antrenor la loturile naționale. Practic, am crescut mai mult în sală (n.r. – râde), mai mult în sala de baschet decât acasă. Așa că… aproape involuntar, fără să am de ales, am devenit antrenor, deși niciunul dintre părinți nu m-a împins deliberat să fac baschet. Dimpotrivă, chiar l-am avut pe tata antrenor și mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros ca jucător (n.r. – râde).

Nu și-a dorit, deci, pentru fiul său o carieră în baschet? De ce?
Nu m-au împiedicat, dar nici nu mi-au zis – asta ar fi bine să faci pentru viitorul tău. A fost, efectiv, alegerea mea. Înainte să am copil îmi puneam și eu întrebarea – de ce nu m-au orientat de când eram mic spre baschet? Acum, având copil și gândindu-mă la ce ar putea deveni el când va fi mare, într-adevăr, îmi pun în față toate greutățile prin care treci într-o meserie precum antrenoratul, mai ales la nivel de profesioniști. Este o viață care nu are vacanță, nu are weekenduri, nu are orele de după-amiază în care ai putea sta cu familia – așa cum în jurul nostru foarte multă lume are. Simți că faci sacrificii, nu ai timp de prieteni. Ai vrea să ai, dar nu o să stea după programul tău. Sunt multe sacrificii pe care le fac sportivii de performanță și, mai departe, antrenorii.


Dan Fleșeriu, la victoria în derby-ul Ardealului, dintre Sibiu și Cluj, scor 85-74. Foto: Adrian Bugariu / BC CSU Sibiu, via Facebook

Casa era plină de manuale de baschet, cărți despre baschet? Aveai la îndemână notițele părinților?
Când eram copil, încă nu erau statisticile de acum. Se făceau de mână, de către antrenorii secunzi sau de către unul dintre jucători. Baschetul nu era la fel de informatizat ca acum. Într-adevăr, aveam o bibliotecă plină de cărți despre baschet, dar, mai ales, simplul fapt că la masă sau în orice perioadă în care eram împreună părinții mei discutau între ei și atingeau foarte multe subiecte despre baschet – ce va face fiecare la antrenamentul următor, cum a răspuns un jucător sau altul într-o situație – asta a contat cel mai mult. Dezbăteau ce s-a întâmplat la meciul din weekend, de ce arbitrii au fluierat așa și de ce nu au fluierat invers, de ce au pierdut meciul, de ce au câștigat meciul. Am crescut numai cu discuții de genul ăsta și le cunoșteam pe toate. Știam toți arbitrii, toți antrenorii, toți jucătorii de atunci.

Totuși, ți-ai început cariera în baschet ca arbitru, corect?
În ’96, când am terminat Colegiul de Antrenori, adică prima școală după ce am terminat liceul, înainte să dau la Psihologie și apoi, ulterior, la Sport, m-am angajat la Școala Sportivă ca antrenor. În timp ce eram și la Colegiu, am făcut și Școala de Arbitri. Arbitru am devenit tot în ’96-’97. Am început ca arbitru de juniori, iar în ’98 eram în Divizia A. Deci, în baschetul de performanță am ajuns prima dată ca arbitru.

Cum se îmbină cele două? Pentru că, de obicei, este ori arbitraj, ori antrenorat, iar conflcitul dintre jucători, antrenori și arbitri este destul de mare. Nu par într-o relație foarte bună…
La vârsta la care m-am apucat de arbitraj eram dezamăgit că nu pot să joc, că am terminat-o cu cariera de jucător, care nici nu a fost cine știe ce carieră. Am terminat junioratul, la nivel de seniori nu am reușit așa cum mi-aș fi dorit eu și m-am apucat de arbitrat mai mult ca să rămân pe teren. Ca jucător nu am avut conflicte mari cu arbitrii și nu desconsideram această meserie. Am devenit un arbitru bun, am arbitrat meciuri de Liga Națională masculină. Mă duceam la meciuri pentru că îmi plăcea atmosfera din sală la meciurile de baschet. Și încercam să îmi fac treaba, apoi imediat după meci dispăream. Am văzut mai târziu că nu este un lucru rău pentru un antrenor să știe bine, bine de tot regulamentul, să poată să îl aplice, să gândească ca un arbitru. E adevărat, la început te afectează foarte tare când vezi că arbitrul greșește, tu știi regulamentul și ai fi luat altă decizie care, să zicem, ar fi fost regulamentară. Este frustrant, iar în primii 2-3 ani am avut probleme mari de adaptare ca antrenor. Dar, ca arbitru, am fost foarte bine, după cariera de antrenor.

Câți ani de arbitraj s-au adunat?
Cred că șapte.

Mai ai carnet de arbitru? Ai mai putea arbitra pe undeva?
Nu mai știu exact cum sunt regulamentele acum. Eu m-am retras din arbitraj, dar din poziția în care eram, cred că aș fi putut să revin oricând, pe aceeași poziție, luând niște examene pe care toți arbitrii le dau periodic. Dar nu va fi cazul să mă duc înapoi la arbitraj (n.r. – râde). Oricum, este și o limită de vârstă până la care poți să arbitrezi.


Dan Fleșeriu, într-un moment de tensiune. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

Proiectul de suflet: a luat o echipă de fete de 8 ani, a dus-o pe locul 7 în Liga Națională de baschet feminin

Dacă Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu s-ar hotărî să intre în clubul regizorilor de film care au pus pe ecrane povești incredibile din sport, cu o vizită la Sibiu ar putea găsi o astfel de poveste. La începutul anilor 2000 lua naștere un proiect și o poveste. Într-un oraș care „trăiește pentru baschet, respiră baschet, în care oamenilor le place baschetul și se interesează toți de rezultatele pe care le obțin sau nu le obțin echipele„, Dan Fleșeriu a avut de făcut o alegere. Fete sau băieți. A ales, apoi au apărut, ca mai întotdeauna în România, probleme cu banii.

La Școala Sportivă primeai foarte puțini bani ca să poți să participi la competiții. Îți lipseau echipamentele, îți lipseau mingile, aproape orice ca să poți să faci performanță. Cea mai bună soluție pe care am găsit-o eu a fost să îmi înființez propriul club, pentru a aduce bani din sponsorizări. Nu voiam să apelez la părinții jucătoarelor să plătească pentru copiii lor, nu toți aveau posibilități financiare. Dar cei care aveau posibilități financiare ajutau clubul privat, sub formă de sponsorizare, nu de cotizație. De acolo, mi-am pus întrebarea – ‘ok, fetele astea vor termina junioratul, ce facem apoi? Vor vrea să mai joace? Atunci să le oferim posibilitatea să joace’. Și am înființat echipa de Liga a doua, apoi am urcat în Liga 1 și am funcționat acolo o vreme. Cel mai bun rezultat a fost locul 7 obținut în Liga Națională feminină”, povestește Dan Fleșeriu.

A fost un proiect de foarte lungă durată. Le-ai luat pe fete de la opt ani și ai urmărit toată transformarea lor, creșterea lor – de la copii, la adolescente, la femei, la senioare. Cum ai perceput această transformare? Ce ai câștigat, față de antrenorii care activează la un singur nivel – baby, juniori?
Dacă privesc înapoi, aș putea să pun problema și așa. Atunci, a fost ca și cum aș fi crescut un copil. Copilul va fi întotdeauna al tău, chiar dacă ajunge să aibă 50 de ani. Îți dai seama că se maturizează, crește, poate face mai multe lucruri, sau la un moment dat te ajută chiar el pe tine să faci anumite lucruri. Totul a fost absolut natural și relația mea cu jucătoarele exact așa era: eram ca un părinte al lor.

A ajutat ulterior această experiență, când a apărut propriul copil?
Nu știu (râde). Se schimbă, totuși, lucrurile. Dar, cred că ajută orice experiență de genul acesta. Te lovești cu jucătorii tineri de niște situații pe care nu le poți anticipa, sau nu te-ai fi gândit că ajungi acolo – cu probleme familiale, cu probleme școlare. Mai ales la adolescență, problemele par foarte grele, trebuie să îi motivezi să nu renunțe la sport, să nu renunțe la școală.

Proiectul de fete s-a încheiat în momentul în care Dan Fleșeriu a plecat să antreneze la Cluj. Urma o nouă ambiție, după ce echipa crescută de la zero ajunsese pe 7 în Liga Națională de Baschet feminin. „Îmi doream după zece sezoane petrecute la fete în Liga Națională să fac pasul ăsta. Erau două obiective în mintea mea: unul – să încerc să antrenez în afara României și doi – să văd care este diferența dintre a antrena fete și băieți. Este o preconcepție destul de mare la nivelul antrenorilor și al conducătorilor de club din România că, dacă ești antrenor de fete, nu poți fi antrenor de băieți. Nu chiar atât de tare, dar e valabil și invers. Pentru mine asta a fost o provocare foarte importantă: să văd dacă este imposibil„, explică Dan Fleșeriu.

Echipa de fete a mai funcționat, din inerție, încă trei ani după plecarea lui Dan Fleșeriu din Sibiu spre Cluj și, apoi, la Satu Mare. Când însă unul dintre sponsorii principali s-a retras, nu s-a putut găsi altă susținere și echipa din Liga Națională s-a desființat. Clubul există în continuare, dar doar la juniori, acolo unde, încă, mai antrenează din când în când mama lui Dan. Tatăl s-a stins, în ianuarie 2017, lăsând în doliu baschetul sibian.

„Când am început să antrenez, am avut de ales între grupă de fete și grupă de băieți. Nu pot să zic de ce, atunci, alegerea mea a fost să iau grupă de fete. M-am înțeles foarte bine cu ele, încă de la primele generații. Dacă ar trebui să încep din nou însă, aș alege cu siguranță grupă de băieți. Deși, fetele, până la vârsta de 16-17 ani, sunt mult mai ușor de antrenat.

După 16-17 ani se răstoarnă situația și băieții devin mai ușor de antrenat, fiind mai motivați, mai conștienți de ceea ce vor să facă mai departe și de punctul în care ar vrea să ajungă, în timp ce fetele devin mai puțin motivate pentru sport și mai motivate pentru orice altceva. În sportul profesionist, jucătorii sunt maturi și știu ce își doresc, este mai ușor să antrenezi decât în baschetul feminin.

Si din punct de vedere al comunicării cu jucătorii, și ca progres individual de la o lună la alta, și ca posibilități tactice și tehnice de a face efectiv lucruri. Au capacitățile fizice mai accentuate pentru baschet și sunt mult mai dornici, acceptând mult mai ușor schimbarea decât fetele”,
Dan Fleșeriu

Provocarea ProSport pentru Dan Fleșeriu: „Aș fi curios să aflu cum a reușit să îi fidelizeze în halul ăsta!”

Convenim regulile jocului. Să spunem că există peștișorul acela auriu, care poate să îndeplinească trei dorințe. Și peștișorul întreabă: Dan Fleșeriu, ai posibilitatea să faci un antrenament de o oră cu orice jucător de baschet, din întreaga lume, din orice generație. Pe cine vrei să antrenezi, azi?
S-ar putea să fiu old-fashioned (n.r. – de modă veche) dar mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, o oră, cu Magic Johnson. Nu știu… dintre jucătorii ăștia la modă aș vrea să îl văd la antrenament pe Curry, sau pe LeBron, dar să îi văd, nu neapărat să îi antrenez.

A doua dorință pe care peștișorul auriu vrea să ți-o îndeplinească: să asiști, din umbră, la pregătirea unui meci din istoria baschetului. Care ar fi?
Mi-ar fi plăcut să asist la ședințele tehnice și la ședințele staff-ului de la San Antonio Spurs, pentru că îl au pe unul dintre cei mai în vârstă antrenori, care ar putea fi un model pentru mine în ceea ce înseamnă comunicarea cu jucătorii, cum să întreții o relație cu jucătorii pe o foarte lungă durată. Cred că ar fi interesant să văd ce le spune celor din staff și cum reușește să își țină jucătorii atât de aproape. Cum îi ține motivați? Cum a reușit să îi fidelizeze în halul ăsta, încât să aibă și rezultate foarte bune, dar și aceiași jucători, de peste zece ani. Iar din afara baschetului, poate că l-aș fi rugat pe peștișor să mă ajute să văd cum a lucrat Simona Halep cu Darren Cahill. Sunt un fan al ambilor.

A treia dorință ar fi legată de un loc de jucător într-o echipă de baschet, pentru un meci oficial. O întoarcere înapoi în timp, în tinerețe…
Evident, de când eram mic, visam să joc la CSU. Mi-aș fi dorit să joc, nu doar să fiu pe bancă. Nu am avut ocazia nici măcar să fiu pe bancă la un meci oficial. Acesta a fost visul meu, chiar dacă nu era extrem de înalt, poate. Dacă ne uităm, acum, copiii visează la alte echipe. Dar atunci aia era cea mai mare realizare posibilă, cel puțin pentru mine: să joci la CSU Sibiu.


Dan Fleșeriu, alături de mascota echipei. Foto: Ana Maria Mătușoiu / CSU Sibiu via Facebook

„Sibiul are tradiție. Pe vremea în care eram eu junior, Sibiul juca în sala mică de la CSS, unde intrau aproximativ 400 de oameni, sala având 100 de locuri! Nu erau scaune, ci niște bănci. Era o nebunie în sala aia: o dată – să intri. Trebuia să vii cu câteva ore înainte și lucrul ăsta nu descuraja pe nimeni, pentru că știai că nu vei intra acolo altfel. Doi – cei care nu intrau în sală, rămâneau în jurul sălii cât timp se juca. În sală, nivelul de emoție depășea orice altceva întâlnisei ca nivel de emoție sportivă, la orice alt eveniment. Asta era valabil la fiecare meci.

Nu conta împotriva cui se juca. Dacă era o victorie, plecai super-fericit acasă, dar și după o înfrângere plecai la fel de încărcat din punct de vedere emoțional. Era ideea de a-ți vedea jucătorii preferați, iar jucătorii de la Sibiu întotdeauna au reacționat la emoții, pozitiv. Lucrul acesta s-a întâmplat apoi și în sala mare, deși, atunci când s-a mutat echipa acolo, în primă instanță, eu am fost profund dezamăgit. Mi se părea că nu mai e atmosfera, emoția. Ă‚ia 300-400 de oameni care intrau în sala mică, într-o sală de 2000 de locuri erau foarte puțini. Dar a fost o chestiune de doar câteva etape.

Rapid, au început să vină la meciuri 1000 de oameni, apoi 1500 de oameni, apoi 2000 și s-a recreat acea atmosferă vulcanică. Cred că dacă ar exista o sală de 5000 de locuri, s-ar replica situația și în scurt timp s-ar umple. De aceea, pentru mine e foarte ușor să antrenez la Sibiu. Jucătorii sunt motivați, deja, de când văd sala atât de mare, plină. Sunt motivați de pe stradă, oamenii îi cunosc. Mulți îi opresc să le ureze noroc! Se adună o energie pozitivă în jurul echipei”,
Dan Fleșeriu

„Nu știu dacă pentru continuitatea la o echipă contează numai rezultatele sau și felul cum reușești să ai o relație bună cu conducerea clubului, cu suporterii din orașul respectiv și cu jucătorii pe care îi antrenezi. Cred că toate lucrurile astea la un loc țin de succesul sau insuccesul antrenorului”,
Dan Fleșeriu, de patru ani antrenor la CSU Sibiu

„Nu sunt unul dintre antrenorii care au o strategie dinainte formată. Încerc să mă pliez pe echipa pe care o am, pe materialul de lucru, din sală, la începutul sezonului. De aceea, echipele pe care le-am antrenat nu joacă foarte bine chiar de la începutul sezonului, pentru că durează o vreme până când jucătorii se adaptează unii la alții și până mă adaptez eu la ei. Vreau să le ofer de fiecare dată foarte multă încredere, indiferent de tipul de jucător. Îmi place să văd că practică și la antrenamente, și la meci, un joc cu zâmbetul pe buze. Îmi place să văd jucători cărora le place ceea ce fac. Încerc să fiu un team-builder. Încerc să dezvolt foarte mult jucătorul și în direcțiile în care nu era obișnuit neapărat să joace, dacă are calități să se dezvolte. Asta le place jucătorilor”
Dan Fleșeriu


Momentul bucuriei, după victoria cu Dinamo București. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

CV-ul lui Dan Fleșeriu, pe scurt:

Data nașterii: 29 noiembrie 1974

Juniorat: la CSS Sibiu, evoluând pe poziția de extremă/conducător de joc

Antrenorat

  • Și-a început cariera în 1996
  • În 2010, din postura de antrenor al lotului național U18, a câștigat Campionatul European, divizia B
  • Ca antrenor în Liga Națională de Baschet feminin a câștigat de două ori consecutiv titlul de campion cu CSM Târgoviște, a cucerit două medalii de argint și două de bronz cu CSM Satu Mare
  • Pe banca lui CSU Sibiu a adus cel mai bun rezultat din 1999 încoace, locul 4, de două ori la rând (2017 și 2018)

 

Publicat: 29 11. 2018, 19:32
Actualizat: 29 11. 2018, 19:55