Ce nu aruncăm la coș

Stă pe scaun, la margine de rând, și-i ascultă pe vorbitori, cu
un aer vag amuzat. Pare un obișnuit al lansărilor de carte. Îl
privesc în timp ce înșir cuvinte la microfon și încerc să-i ghicesc
profesia. Critic literar? Arhitect? Dezvoltator imobiliar? Ar putea
fi orice. Din când în când, ironia și indulgența i se amestecă în
surâs, astfel încât vorbitorul nu știe dacă poanta i-a reușit sau
dacă s-a făcut de râs. Chipul bărbatului ascunde amintiri, ritmuri
și întâmplări dintr-un alt timp și spațiu. Ele zac împreună acolo,
sub tutela părului alb, străjuite de doi ochi limpezi, așteptând
clipa când vor putea năvăli afară. Suntem la Sibiu, în subsolul
unei librării din centrul vechi, feriți de frig, strânși în jurul
unei cărți și gata să suflăm peste praful care acoperă
trecutul.

La sfârșit, bărbatul se apropie de mine, îmi întinde mâna și spune
simplu: Alin Savu. Misterul se dezleagă. Criticul literar,
arhitectul etc. e de fapt un baschetbalist cu trecere apăsată prin
sportul de-acum patru decenii. „Cu ce ocazie la
Sibiu?”, îl întreb. „M-am stabilit aici de ceva
vreme”, îmi răspunde, cu mulțumirea celui desprins la
vreme de vacarm. Alin Savu contrazice tiparul sportivului obtuz și
suficient. Pierde rar evenimentele din librării, deambulează prin
muzee, adună stropi de frumusețe de pretutindeni. Îți vorbește cu
aceeași fluiditate calmă despre Careterra Panamericana, Salman
Rushdie și papanași. E un interlocutor afabil și cumpătat. Nu
judecă, nu se blochează în reproșuri și frustrări, nu se crede
persecutat. Trece prin viață cu acea dezinvoltură a decantării pe
care ți-o dă experiența. Nu în ultimul rând, povestește cu farmec,
ca tot omul care a aflat la vreme că la coș arunci doar mingile, nu
bucățile de viață.

Pierduți pe străzi și apoi înfundați într-un local, facem împreună
apelul baschetului de altădată. Eu întreb, mai mult ca să arăt că
nu sunt chiar clei, Alin Savu răspunde și desfășoară covoare
oratorice pe care începe baletul generațiilor. Maestru emerit al
sportului și cândva om de presă, Savu pocnește din degete pentru
lovitura de începere. Meciul are înălțime, duioșie, nerv și patos,
lipsindu-i, din fericire, melasa telenovelistică. Iată-l, de pildă,
pe Titus Tarău aruncând din cârlig și pironindu-și adversarii pe
semicerc. Iată-l și pe Oczelak înșurubându-se sub panou ca un țipar
propulsat de pe fundul apei.

Rând pe rând, „foștii” se iscălesc de la semidistanță sau din
căciulă: Nicu Pârșu, cu pătrunderile lui provocatoare, Vasile
Zdrenghea, omul paselor unse, Roman Opșitaru, deturnat spre baschet
după ce un ochi versat ghicise în „musculatura lui agricolă” (vorba
lui Savu) calități care altora le scăpaseră, Costel Cernat, motiv
de suspine printre liceene și studente, cu profilul lui de efigie
și aruncările lui teribile. Amintirile se înlănțuie sub vorba
domoală a povestitorului. Din pliurile memoriei răsar fantome
somptuoase: Constantin Herold, Andrei Folbert, Alexandru Fodor.
Lângă ele, enciclopedia ambulantă de baschet Mihai Nedef. Din pâcla
anilor șaizeci se întrupează conturul unui meci jucat de Steaua în
Cupa Campionilor, pe un stadion atenian unde spectatorii întunecă
orizontul aruncând pernele în aer când își simt echipa
ciupită.

Peste toate, chiar peste istoriile țesute în borangic de Alin Savu,
se așterne o cuvertură cu două fețe. Una e mulțumirea de a petrece
două ore cu un causeur desăvârșit. Cealaltă e tristețea pe care-o
provoacă baschetul românesc acum. Căci, în ciuda pedigriului, am
atins nivelul maxim de recunoaștere și prestigiu când un jucător
român de baschet a jucat într-o comedie alături de Billy
Crystal.

Articol scris de Radu PARASCHIVESCU