A murit simbolul unei victorii româneşti legendare. Galacticul old-school de la Real Madrid: cum a fugit căpitanul lui FC Argeş din cantonament ca să-l vadă, cu o zi înainte de meci, şi povestea suvenirului din aur

30 sep 2015 24091 afişări Comentează şi tu Highlight
A murit simbolul unei victorii româneşti legendare. Galacticul old-school de la Real Madrid: cum a fugit căpitanul lui FC Argeş din cantonament ca să-l vadă, cu o zi înainte de meci, şi povestea suvenirului din aur

- A murit Zoco!

- Cine?
- Zoco.

- Îl ştiai?
- Nu.
- Aha.

Dialogul distrat a avut loc luni, 28 septembrie, într-o zi în care lumea fotbalului era isterizată de lansarea trailerului pentru documentarul Ronaldo, care va apărea la începutul lui noiembrie. În timp ce pe ecranele calculatoarelor se derulau imagini din viaţa privată a vedetei de la Real Madrid, informaţia că un fost fotbalist al clubului blanco a încetat din viaţă la 76 de ani şi-a făcut cu greu loc pe agenda redacţiilor de sport.

Cine a fost Ignacio Zoco Esparza, cunoscut pe scurt drept Zoco? Campion al Europei cu Spania în 1964, Zoco a evoluat timp de 12 ani la Real Madrid. Transferat în 1962 de la Osasuna, fundaşul central a câştigat pe Bernabeu nu mai puţin de zece trofee în 12 ani: şapte titluri de campion, două Cupe ale Spaniei şi Cupa Campionilor (1966 – după o finală cu Partizan Belgrad). Ca un reper, Cristiano Ronaldo a câştigat 7 trofee în 6 ani: o Ligă a Campionilor, un titlu, două cupe, Supercupa Spaniei, Supercupa Europei şi Campionatul Mondial al cluburilor.


Spania, campioană europeană în 1964. Zoco este al treilea pe rândul de sus, de la stânga la dreapta

  • Ronaldo are 64 de meciuri pentru Real în Champions League, Zoco a jucat 64 de meciuri în cupele europene pentru Real. Performanţa este senzaţională pentru un fotbalist care a prins epoca în care meciurile de fotbal erau transmise în alb-negru, iar cupele europene nu aveau faza grupelor.

Dintre aceste meciuri, patru sunt împotriva echipelor româneşti. Zoco şi Real Madrid au venit în România de două ori, în 1963 şi 1972. Amintirile adversarilor săi de atunci scot la iveală portretul unui fotbalist imens pentru istoria celui mai titrat club european

Zoco, pe 23 August. Isteria naţională în România

Pe 13 noiembrie 1963, Zoco – un fundaş de 24 de ani sosit de un an de la Pamplona - era pentru prima dată în România împreună cu colegii săi legendari: Di Stefano, Puskas, Gento. Real Madrid, echipa cu statut de mit, câştigătoare de 5 ori a Cupei Campionilor, sosise la Bucureşti.

Partida a paralizat o ţară întreagă. Repartizările la meci, de diferite culori, valorau o avere. 100.000 de oameni au asistat la meciul dintre Dinamo, campioana Republicii Populare Române, şi Real Madrid, campioana Europei în 1956, 1957, 1958, 1959 şi 1960. Pentru câteva zile, jurnaliştii români au uitat că lucrează într-o ţară comunistă. Toate mişcările celor de la Real au fost urmărite, Di Stefano a fost întrebat dacă bea, dacă fumează sau dacă fata lui mai cântă la pian.

În tribunele stadionului 23 august s-a aflat în acea zi răcoroasă de sfârşit de toamnă şi Cornel Dinu, un puşti de 15 ani, fan al lui Dinamo. „Zoco? Mijlocaşul lui Real. N-am jucat împotriva lui. Face parte din generaţia lui Di Stefano. Eu am prins generaţia lui Breitner, Pirri, Camacho, Santillana. L-am văzut la meciul cu Dinamo, când au bătut cu 3-1 aici. Era un gen de Del Bosque. Un jucător metodist, tehnic. Juca mai mult în faţa apărării, cu pasă foarte bună, cu simţ tactic. Un fotbalist util, de echipă”, a povestit Dinu, care avea să devină căpitan la Dinamo şi la echipa naţională a României.

Zoco a fost titular în apărarea spaniolă, contra echipei fraţilor Nunweiller. Real a învins cu 3-1, Di Stefano şi Gento au marcat, iar returul a fost simplu. La Madrid, în mijloc de decembrie, spaniolii au câştigat cu 5-3. Pe lista marcatorilor, alături de Ruiz, Di Stefano, Amancio şi Puskas, şi-a făcut loc şi fundaşul Zoco, autor al golului de 4-2. Pentru Dinamo, au marcat Ion Nunweiller, Frăţilă şi Pârcălab.

„După retragerea lui Di Stefano, Zoco a devenit căpitan la Real”, îşi aminteşte Cornel Dinu.


Zoco, al doilea pe rândul de sus, de la dreapta la stânga. Di Stefano este jos, în mijloc, cu fanionul Realului

Piteşti 1972: mitul condus de Zoco s-a prăbuşit

La 9 ani după vizita Realului lui Gento şi Di Stefano, pe 25 octombrie 1972, Igancio Zoco ieşea mândru pe tunelul stadionului din Piteşti pentru meciul cu FC Argeş din turul 2 al Cupei Campionilor. Purta pe mâna stânga banderola de căpitan al clubului care între timp mai adăugase în vitrină un trofeu european cu urechi mari de argint. Imaginile de mai jos sunt singura mărturie a momentului.
 

Zoco avea 33 de ani, era de-o vârstă cu antrenorul românilor, un anume Florin Halagian, şi juca libero în spatele stoperilor la marcaj. Spaniolii au intrat pe teren mai târziu, un gest considerat trufaş de Ioan Chirilă în cronica meciului. Curând, încrederea afişată de Zoco la schimbul de fanioane avea să i se şteargă de pe faţă şi să se transforme în îngrijorare.

O parte din cronica meciului scrisă de Ioan Chirilă

În momentul în care a aflat despre decesul lui Zoco, Remus Vlad, căpitanul lui FC Argeş care a schimbat fanioanele cu celebrul spaniol în acea toamnă de acum 43 de ani, a înghiţit un nod din gât: „Oooooleu. Dumnezeu să-l odihnească. Îmi pare tare rău de el. Mi-aţi dat o veste tristă pentru că se leagă de...(abia îşi găseşte cuvintele) cea mai frumoasă amintire a mea din fotbal”.

Un simplu telefon şterge dintre cele pământeşti simbolul zilei în care Real Madrid a fost învinsă de o echipă mică din România. Ajuns la 69 de ani, Vlad retrăieşte clipa din tinereţe: „Meciul a fost cum a fost. Am câştigat la Piteşti cu 2-1. Am ratat ocazii mari de a face 3-1 prin Prepurgel, Dumnezeu să-l ierte, şi prin Roşu. Făceam 3-1 şi eram aproape de calificare. Aşa, am pierdut la Madrid cu 3-1 în prelungiri”.

Memoria lui Remus Vlad scoate, însă, la suprafaţă alte două momente. Căpitanul lui Real de atunci, Zoco, dispărutul, capătă substanţă. „Îmi amintesc că la hotelul Muntenia, când a apărut Real Madrid, era foarte multă lume. Mulţi fani, s-a umplut piaţa din faţa hotelului. Era aglomerată. Noi eram în cantonament, bineînţeles. Eram în Trivale”.

Ce nonsens! Cum poate căpitanul lui FC Argeş, aflat în cantonament, să descrie exact atmosfera de la hotelul în care stătea Real? „Vreau să vă spun că am fugit din cantonament şi m-am amestecat printre fani ca să văd aceşti mari jucători”, mărturiseşte Vlad.

Aţi devenit pentru câteva ore suporter deşi eraţi căpitanul lui FC Argeş?
(Râde) Exact.

Halagian a ştiut că aţi plecat?
Nu, nu. N-a ştiut nimeni. A fost vorba de o jumătate de oră. Pur şi simplu i-am admirat pe jucătorii Realului când au ieşit pe scări. Nu şi-au permis să plece prin oraş, dar au ieşit după prânz sau cină, nu mai ţin minte. Au ieşit să ia aer pe scările hotelului. Evident, au fost aplaudaţi de fani, admiraţi, iar eu am luat atunci un prim contact cu ei. Pe vremea aia, nu erau înregistrări, casete video, studiu video. Dintr-un punct de vedere am vrut să-i văd, să-mi dau seama că nu sunt extratereştri. Era Real Madrid, o echipă care avea cinci Champions League, deci Cupa Campionilor, câştigate.

Remus Vlad continuă povestea despre bunicii extratereştrilor din fotbalul actual: „Uman şi psihologic, am vrut în primul rând să stabilesc acest contact. Pentru noi, jocul ăsta avea o încărcătură psihologică extraordinar de mare. Era încărcat emoţional. Prima dată întâlneam adversari de asemenea calibru. Între noi, discutam la modul: „Bă, ce o să ne facă ăştia!”. Erau mari jucători. Erau Zoco, Amancio, Pirri, Santillana, celebrităţi, jucători de echipă naţională”.

Ascuns printre piteştenii curioşi să vadă zeii fotbalului mondial, căpitanul şi-a cântărit, pe jumătate admirativ, pe jumătate critic, adversarii de a doua zi. Remus Vlad susţine că această escapadă de suporter l-a ajutat să facă faţă, psihologic, meciului: „I-am văzut şi pur şi simplu m-am trezit la realitate. Mi-am făcut o autopregătire psihologică pentru joc. Mi-am zis: „Mă, băiatule, ai o ocazie unică în faţa ta să joci împotriva unei echipe ca Real Madrid, dar ei sunt tot oameni ca şi noi. Probabil că sunt mai dotaţi fotbalistic, dar asta nu înseamnă că nu poţi compensa handicapul ăsta”. Nu mă gândeam la echipă. Când mi-am pus problema aşa, mi-am zis: „Dar, dacă...?”. Atunci, m-am eliberat de stresul jocului, de starea emoţională a unui meci de dimensiunea asta, cu Real. Am făcut împreună un joc destul de bun şi am învins Real cu 2-1 la Piteşti”.

Zoco este ultimul din dreapta, imediat după aterizarea în România pentru meciul cu FC Argeş

Înalt, cu mină de englez, Zoco îi atrăgea atenţia omologului său de la o echipă mică din provincie, dintr-o ţară aflată dincolo de Cortina de Fier impusă de URSS. Vlad, căpitanul-suporter: „Fiind căpitanul echipei, m-am gândit la următoarea situaţie: „Mă, o să schimb fanioanele cu acest celebru jucător”. Era un nume important, un nume vechi. Fusese coleg cu Di Stefano. Mă gândeam în sine mea: „Ce aş putea să-i dau eu, să mă ţină minte, acolo, un 0,0 şi ceva la sută?” Pe vremea aceea, erau magazinele de artizanat. Am fost la magazin şi am cumpărat un ţăran şi o ţărancă, nişte păpuşi îmbrăcate în costum naţional. Înainte de încălzire, l-am chemat pe Zoco la magazia stadionului. Ţineam păpuşile împachetate într-un plastic şi i le-am dat. Învăţasem câteva cuvinte spaniole special pentru meciul ăsta şi i-am spus că vreau să-şi amintească de România  şi de FC Argeş. I-am zis că am un suvenir pentru el. L-a luat, l-a dat unuia din stafful echipei, mi-a mulţumit şi cu asta, basta. Am intrat pe teren, am schimbat fanioanele şi a început meciul”.

Antrenorul lui FC Argeş, Florin Halagian, rememorează: „Pentru Real, a fost o noutate. Să joace cu o echipă românească, dintr-o provincie necunoscută atunci. O echipă foarte bună, pe care am bătut-o, deşi unii dintre ziariştii de atunci au spus că le-a fost milă de noi. Nu le-a fost milă de noi. Aveam şi noi o echipă bună”.

Remus Vlad îşi aminteşte că la final a schimbat tricoul cu Amancio Amaro, „Vrăjitorul” spaniol care venise la Real în aceeaşi vară a anului 1962 ca şi Zoco. Căpitanul echipei care tocmai obţinuse probabil cea mai mare victorie din istoria fotbalului românesc de club de până atunci redevenise suporter: „Îl admiram foarte tare pe Amancio. Am tricoul lui şi acum”.

Fanionul lui Real primit de la Zoco l-am dat acum un an sau doi Muzeului Sportiv Judeţean Argeş, pentru zona dedicată lui FC Argeş. Ce să caute la mine acasă fanionul ăla?! Trebuie să-l vadă iubitorii de fotbal din Argeş
Remus Vlad

Pe 9 noiembrie 1972, FC Argeş mergea la Madrid din postura de echipă calificată la acel scor. „On aggregate” - expresie tradiţională folosită de UEFA -, românii aveau un 2-1, care ar fi putut să fie 3-1. Ce nu aveau, în schimb, jucătorii lui FC Argeş era un al doilea rând de echipament. „Noi aveam tricouri alb-violet, iar ei aveau alb. Aveam un singur rând, dar se confundau culorile. A trebuit să ne îmbrăcăm în echipamentul lor albastru. Ne-au oferit nişte tricouri simple, fără emblemă”, povesteşte Remus Vlad.
 

Îmbrăcat într-un tricou simplu oferit de Real Madrid, căpitanul român (foto stânga, imagine cu Remus Vlad din 2004) a ieşit la încălzire fără să ştie că este căutat. „Când noi ne pregăteam pe gazon, Zoco a venit în cabina noastră şi m-a căutat. M-a chemat, ne-am întâlnit şi mi-a oferit ceva din partea lui, „în replică” la suvenirul meu de la Piteşti. Mi-a oferit o cutiuţă din sidef, cu pluş în interior, ca pentru o bijuterie. Înăuntru era insigna lui Real Madrid din aur. Câteva grame de aur. Mi-a oferit acel simbol al Realului. I-am mulţumit şi m-am simţit foarte fericit. Mi s-a demonstrat teoria că marii sportivi sunt nişte caractere extraordinare”.

Zoco era un jucător înalt, foarte tehnic. Avea o experienţă mare. Jucau cu libero şi el acoperea fundaşii. La vârsta lui, era mai încet, cu mişcări mai largi. Era comandantul echipei. Se simţea asta
Remus Vlad

Ieşit din vestiarul românilor, căpitanul Realului a renunţat imediat la mina sensibilă. Conduşi de comandantul Zoco, spaniolii au învins cu 3-1, prin dubla lui Santillana şi golul lui Grande, deşi la pauză scorul a fost 1-1. Real avea să treacă în sferturi de Dinamo Kiev, însă s-a oprit în semifinale, în faţa Ajaxului lui Ştefan Covaci.

Imediat după meciurile din toamna lui 1972, Dobrin a avut şansa de a se transfera la Real Madrid, după ce-l impresionase pe Santiago Bernabeu în cele două meciuri cu FC Argeş. „S-a opus conducerea ţării. Gicu fusese invitat la meciul de retragere al lui Gento. Jucase alături de el şi de Eusebio, fusese o mare onoare pentru fotbalul românesc şi pentru Dobrin”, povesteşte Remus Vlad. Florin Halagian are altă părere: „Dobrin n-a vrut să plece. La ce oferea Real şi la ce relaţie politică bună era între partidul nostru şi spanioli, numai Dobrin putea refuza. N-a vrut că aşa era firea lui. Era un român de cartier, legat de pământ. Nici n-a vrut să audă de plecare”.

Peste doi ani, la 35 de ani, Zoco s-a retras. A reapărut în fotbal 20 de ani mai târziu, atunci când a ocupat, între 1994 şi 1998, funcţia de delegat al clubului Real Madrid. În ultima perioadă, după decesul fostului său coleg Di Stefano, Zoco deţinuse funcţia de preşedinte al asociaţiei fotbaliştilor veterani de la Real Madrid.

Dobrin s-a stins în 2007, la 60 de ani. Clubul care a învins uriaşul Real Madrid a fost retrogradat în 2009, după scandalul de corupţie cu arbitri în care a fost implicat Cornel Penescu. Dispărut, numele FC Argeş este ţinut acum în viaţă printr-un club al suporterilor, numit FC Argeş 1953.

Cutia de sidef oferită de Zoco stă, uitată de vreme, într-un apartament din Cluj, simbol al unei lumi dispărute.

PS – În momentul în care căuta imagini de la partida din 1972, reporterul a găsit o fotografie veche în care Zoco îi strânge mâna unui jucător de la FC Argeş. Poza fără explicaţie este făcută la finalul meciului de la Piteşti şi, deşi poartă un bandaj alb cât un turban în jurul capului, jucătorul român abia îşi poate ascunde mândria. Seamănă izbitor cu Remus Vlad. „Nu mai ştiu dacă m-am accidentat. Staţi puţin”, a răspuns, ezitant, fostul căpitan. „Aaaaaa, da, eu sunt! Mi-am adus aminte. M-am accidentat devreme, prin minutul 30, la un duel la cap. Aveam o tăietură de câţiva centimetri, adâncă, pe arcadă. Doctorul a venit repede, m-a văzut şi a făcut semn de schimbare. L-am văzut cu coada ochiului şi atunci l-am strâns brutal de picior şi i-am strigat. „Doctore, eşti nebun? Doar n-o să ies de pe teren la un meci cu Real Madrid!? Am jucat până la final”.

Vezi mai jos cutia de sidef primită de Remus Vlad de la Zoco

 

UPDATE: Remus Vlad a trimis reporterilor ProSport imagini cu suvenirul primit de la Zoco în 1972. Aceasta este cutia de sidef, cu căptuşeală de pluş, în care stă insigna din aur a clubului Real Madrid.


 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.