O dimineață de iunie nefirească. Vântul șuieră în rafale, picăturile de ploaie cad pe durata unui schimb de mingi la volei, iar soarele se strecoară timid printre nori. E o zi din vara în care Florin Motroc, antrenorul echipei Al Taawon (locul 8 în Arabia Saudită), lasă totul pentru a-și petrece timpul cu sportiva sa familie.
Zgomotul ritmic de topoare din vârful Național Arena acompaniază driblingurile în cascadă ale puștilor de la Școala lui Marcel Pigulea. Pe covorul sintetic din stânga Casei Fotbalului tocmai s-a încins o nouă dispută a mogâldețelor de la categoria 12 ani. Devieri fine, intervenții providențiale, părinți în delir, goluri magice, celebrări în stil Keneth Andersson. Iar unul dintre micuți poartă un nume cu rezonanțe giuleștene. Vlad Motroc a pășit pe un drum bătătorit acum juma’ de secol de bunicul său, Ion, și, mai târziu, în anii 90, de părintele lui, Florin. Deci, pedigree de campion! Iar la un antrenament dis-de-dimineață se adună, pentru prima dată în 2011, toată familia! Una săritoare (că tot e voleiul al doilea sport din casa Motroc), care se agață rând pe rând de plasa de sârmă. „Ca spectatorii la noi în Potcoavă”, face o incursiune legendarul fundaș al Rapidului.
Iubire pentru volei
Bunicul are aerul lui Trapattoni, povești cât pentru trei zile și trei nopți, și articole din presa vremii în buzunar. Timpul pare că l-a driblat. Îl chestionăm pe tema foarfecilor pe care le executa perfect și vechiul trece pe lângă nou. „Ce foarfeci!? Mai important e că îmi juleam fruntea cu mingile din acea perioadă! Fotbalul actual e mai orfan, iar comportamentul jucătorilor e influențat de regimul alimentar, de odihnă sau de somn. Școala era mai exigentă și exista un sentiment de rușine atunci când luai note mici sau erai în coada clasei”. Din acest motiv, copiii săi au primit o educație la cel mai înalt nivel – Florin a teminat ANFS (doctor în sport din 2004), fratele lui, Adrian, aceeași facultate, iar nepoții învață la Colegiul German „Goethe”. Aici intervine doamna Cristina, soția lui Florin: „Uneori, nici nu ajung pe-acasă. O iau pe fată de la școală, se schimbă în mașină, mănâncă un sandviș pe bancheta din spate și se duce la antrenament, pentru a mai câștiga timp. Același desfășurător îl are și Vlad! Astea sunt sacrificiile, de-asta nu am plecat alături de Florin în Arabia Saudită. Ne mulțumim că seara ne strângem toți și vorbim pe Skype!”, mărtusește fiica lui Constantin Olteanu, campion cu FC Argeș în 1972.
Pasa e preluată rapid de Florin, tipul care în liceu a făcut în paralel volei și parcă i-a cedat ștafeta fiicei sale, jucătoare la Dinamo. Antrenorul de la Al Taawon e înalt, zvelt, are aceeași greutate din anii 90 și doar părul puțin grizonat îi mai trădează înaintarea în ani. „Dorul de mine și de copii îl mențin așa slab”, îl blochează soția, lăsându-l apoi să avanseze. „Cu așa bunici, fiul meu pare că are tot drumul deschis, nu? Glumesc!”. Omul s-a dăruit fotbalului, și zece minute alături de familie reprezintă un răgaz de fericire. E un tip care transformă grimasele puștilor săi în zâmbete și confruntările arabilor de la Al Taawon în victorii. Din când în când se retrage în trecut. Dinamo, o tentație pentru giuleșteni
„Jucători precum Belodedici, Gică Popescu sau Lupescu erau mereu în fața mea, deci n-aș fi putut emite pretenții. Dar îmi pare rău că n-am ajuns la Dinamo, deși aș fi putut. Nu m-a lăsat tata!”, zâmbește Florin, călcându-l parcă pe bomebeuri pe părintele său, cel care a dat Dinamo pe gruparea din Grant. „Lasă, lasă, a fost mai bine așa. Noi suntem născuți și crescuți în Giulești”, spune convingător sursa care i-a călăuzit pașii în viață. Născut și crescut în Giulești e și Vlad (12 ani), dar în scurt timp el va ajunge la o grupă de la Dinamo, semn că peste timp, poate în „Ștefan cel Mare”, Vlad va descoperi lumea care până acum se limita la Giulești și ProLuceafărul. Se hrănește cu optimism, le sucește gleznele alor săi la un măgăruș încropit ad-hoc și încearcă să convingă chiar și aparatul foto că așchia nu sare departe de trunchi. În gând fredonează același refren: Faceți loc: trece trupa lui Motroc!
Vlad, campion în Barcelona
Puștiul familiei, Vlad (12 ani), practică fotbalul de la 6 ani, la „Pro Luceafărul”, școala lui Marcel Pigulea. A început ca atacant, a devenit golgheter al unui important turneu din Barcelona, câștigat acum doi ani de echipa sa, dar acum a fost retras pe postul de fundaș central. „Posedă o tehnică bunicică, nu are o tehnică extraordinară precum cea a lui Ianis Hagi, fostul său coleg, dar are reale calități care s-au moștenit. Excelează la jocul aerian și cred că în mijlocul liniei mediane s-ar dezvolta cel mai bine”, îi zugrăvește portretul tatăl său. Ca și sora sa, și Vlad învață tot în Piața Romană, la Colegiul German „Goethe”.
Ion Motroc, o valoare nefructificată în prezent
Ion Motroc (74 de ani) a fost campion cu Rapid în 1967 și câștigător al Cupei României din postura de antrenor al grupării giuleștene (1975 – 2-1 cu U Craiova, dublă Nae Manea). A antrenat apoi echipe din Turcia sau de pe Continentul Negru, și s-a școlit în instituții importante. În ultimii ani a fost președinte onorific al Asociației Municipale de Fotbal București, păstorită de Vasile Avram. „Au considerat probabil că trebuie să plec și că nu mai au nevoie de serviciile mele. Nu vreau să dezvolt mai mult acest subiect. Eu tot sper să ajut la punerea pe picioare a unei școli de fotbal pentru că aș avea, cred eu, ce sfaturi să le dau puștilor”. Fostul fundaș al giuleștenilor a fost ani buni și director al Școlii de Antrenori din cadrul ANEFS, actuala „instituție” condusă de Mircea Rădulescu la FRF, și a făcut parte și din Corpul de observatori federali. „Dar eu n-am licența PRO ca alții, probabil că nu sunt așa bine pregătit și așa de valoros. Probabil sunt incomod”, face haz de necaz omul care forma alături de Dan Coe un zid de netrecut.
Cristina, omul-orchestră: mamă, șofer, nutriționist…
Soția lui Florin Motroc, Cristina, e factorul de echilibru al familiei. „Nu am plecat peste mări și țări cu soțul meu pentru a avea grijă de copii. Îi duc cu mașina la școală, la antrenamente, sunt un șofer cu implicații sentimentale! Și, în plus de asta, sunt și nutriționista familiei, pentru că sportul presupune o alimentație sănătoasă”, mărturisește fiica fostului fotbalist al echipei FC Argeș, Constantin Olteanu (14 ani a jucat în Trivale!), campion al României în 1972 alături de Gicu Dobrin. „Socrul meu l-a avut mereu ca idol pe tatăl meu”, ne surprinde Florin Motroc.
Sânziana, de la atletism la volei
În vârstă de 15 ani, frumoasa fiică a cuplului Motroc, elevă la Colegiul Goethe din Capitală, face parte din lotul lărgit al echipei de volei (senioare) de la Dinamo, formație susținută de Marian Ștefan. Vicecampioană de juniori cu gruparea alb-roșie (antrenori: A. Radu – C. Weselly), Sânziana a făcut primii pași în sport pe terenul de atletism, într-o specialitate care parcă avea să-i finiseze detenta. „M-am axat pe proba de lungime cu doamna antrenoare Dana Bizbac, dar mereu am fost atrasă parcă de un sport cu mingea. Dacă n-a fost de contact, a fost totuși voleiul”, explică jucătoarea cu o detentă impresionantă. „Moștenire de familie”, șoptește Ion Motroc, cel ce pune într-o îmbrățișare toată puterea sa de campion și dragoste părintească.
Pe Giulești, unii nici nu mă recunosc. Oricum, nici acum nu suport adversitatea publicului sau a adversarilor Ion Motroc
Am fost în 37 de țări. Dar mie nu-mi cupăram nimic. Le luam copiilor de toate. Pantofiorii de când aveau doi ani îi păstrez și acum Ion Motroc
Pancu și Daniel Niculae sunt preferații lui Ion Motroc din istoria recentă a Rapidului
Miracolul din Arabia Saudită
Florin Motroc conduce gruparea Al Taawon dintr-un oraș cu o populație de 600.000 de locuitori, Buraidah, flancat în vest de Marea Roșie și de Golful Persic în est. Capitală a regiunii Al Qassim, urbea echipei clasate pe locul 8 la finalul sezonului trecut, posedă o climă cu veri toride, ierni cu ger năprasnic umiditate scăzută, și excelează la capitolul culturi… De cereale, lămâi, portocale…
Florin, introdu-ne puțin în atmosfera din… Buraidah… Orașul este destul de mare, eu stau într-un apartament de trei camere dintr-o vilă și conduc mașina dată de club. La început am avut un Nissan, acum merg la volanul unui Mitsubishi. Cu patru euro faci un plin de 65 de litri, dar nu-l consumi nici în trei săptămâni, pentru că terenul e la doi pași, într-o zonă de vis, și vă dați seama că nu există cratere pe șosele. Cât despre mâncare eu mănânc de toate: miel, orez, paste, meniuri cu specific italienesc, supe! E ieftin și să cumperi din magazinele lor alimentare. Mai scumpe sunt fructele pe care le importă gen struguri, piersici sau kiwi, dar cele ale lor, de exemplu portocalele, sunt foarte ieftine. În ce limbă discuți cu fotbaliștii? Cu majoritatea vorbesc în limba engleză și m-am înțeles extraordinar cu ei. Spre exemplu, doi sunt profesori de educație fizică la o școală, unul e de matematică, vreo trei sunt studenți… Am băieți destul de deștepți.
Dar cum și când ai ajuns la Al Taawon? Vara trecută ca secund al lui Gigi Mulțescu, iar acum mai sunt cu mine preparatorul fizic Ionel Colonel și secunzii Florin Drăgan și Daniel Gherasim. Am început bine campionatul, cu o echipă micuță, cu un buget până în 2 milioane de dolari, și orice rezultat bun ar fi fost perceput ca un real succes. Mulțescu și cu mine am vrut să avem niște rezultate bombă din start și să plecăm la o echipă mai mare, dar am luat puncte de la formațiile importante și am cedat la grupările mai modeste. L-au convins și pe el să mai stea, am făcut 2-2 cu Al Hilalul lui Rădoi, dar tot am încheiat turul pe 12 din 14 echipe.
Un zbor pe brațele fanilor cât 50.000$
Și ce a urmat? Am pierdut la Al Shabab, o echipă clasată pe poziția a patra, iar Mulțescu a luat decizia să plece, iar oficialii clubului mi-au spus că ar vrea să rămân la echipă, dacă nu am altceva. I-am spus lui Gigi că plec cu el, dar a insistat să rămân și m-a susținut în fața conducerii și a jucătorilor. Am debutat cu echipa lui Zenga, Al Nasr, și am făcut 2-2, după ce la un moment dat eram conduși cu 2-0. Ne aflam pe loc retrogradabil, 12, n-am evoluat cu niciun străin, și mi s-a spus că vom semna noul contract în ianuarie, când ne vom fi întors din cantonamentul din Emiratele Arabe. Eram practic un antrenor necunoscut, devenit principal din secund și nu prezentam garanții că vom scăpa de la retrogradare. Dar am avut un program foarte greu și auzeam comentarii cum că ar trebui o mână de fier.
Dar le-ai câștigat încrederea? Da, după un meci cu rivala de moarte din oraș, Al Raed, terminat 0-0. Am fost puternic susținut de suporteri și de persoane din administrația clubului, jucătorii au avut un cuvânt greu de spus și au urmat șase meciuri consecutive cu victorii și două remize. La final ne-am clasat pe un loc 8, la egalitate de puncte cu Al Faisaly, după marile puteri ale Arabiei Saudite: Al Hilal, Al Ittihad, Al Ettifaq, Al Shabab, Al Nasr sau Al Ahli. Adică formațiile cu bugete imense, în contextul în care la noi bugetul se învârte undeva sub 2 milioane de dolari.
Din punct de vedere financiar cum e? Sunt mulțumit, dar n-am plecat niciodată pentru bani. Tata mi-a zis așa: „Niciodată să nu te gândești la ce câștigi, ci la ceea ce pierzi”. Poate aș fi câștigat mult mai mult, dacă aș fi plecat mai devreme de acolo, dar faptul că am fost purtat pe brațe de elevii mei la finele unor triumfuri răsunătoare face cam cât 50.000 de dolari pe lună. Sunt mulțumit, pentru că am fost perceput mereu mai mult ca secund, și mulți se întrebau dacă voi scăpa echipa de la retrogradare și iată că am și reușit și am și scăpat de acea etichetă.
Ce urmează? Duminică plec din România și, după ce voi sta o săptămână acolo, vom merge într-un cantonament în Slovenia sau în Turcia, dar probabil vom alege Țara Semilunei pentru că nu ne trebuie viză și au un regim de viață mai apropiat de cel din Arabia Saudită. Cât despre obiectiv sper să urcăm mai sus de locul opt pe care am terminat anul acesta.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER