INTERVIU cu cel mai bun tată. Alex Zamfir aleargă pentru construirea unui spital de oncologie pediatrică. "La nervi, unii oameni dau cu pumnii în pereţi. La nervi, mie îmi vine să o iau la fugă". Drama care a declanşat proiectul

3 apr 2017 2285 afişări Comentează şi tu Special
INTERVIU cu cel mai bun tată. Alex Zamfir aleargă pentru construirea unui spital de oncologie pediatrică. "La nervi, unii oameni dau cu pumnii în pereţi. La nervi, mie îmi vine să o iau la fugă". Drama care a declanşat proiectul 3 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/16201725/2/14707829-1214436465282870-352503895770331532-o.jpg

de Alexandra BOLEAC

Alex Zamfir vorbeşte pentru ProSport despre cum a luat naştere Asociaţia 1leu şi despre campania Alerg pentru Spitalul Copiilor (primul centru medical independent de oncologie şi hematologie pediatrică din România). “Sportul a fost doar un pretext care mi s-a potrivit mie”. “...am avut suficient bulan încât să mă nasc, să traiesc pâna la aproape 40 de ani sănatos şi daca am avut bulanu' ăsta cred că am câteva datorii pe acest pământ. Una dintre ele este să mă bucur de ceea ce am şi să nu mă plâng non-stop iar a doua să încerc să fac ceva indiferent că-mi iese sau nu...”

  • Alex Zamfir (voluntar, membru fondator, responsabil PR al Asociaţiei 1 Leu) a acceptat să vorbească despre Asociaţia 1 leu şi despre proiectele frumoase pe care le-a făcut în cadrul acesteia.
  • În viaţa de zi cu zi Alex se distrează pe blogul său celmaibuntata.ro, are grijă de propria firmă de advertising, iubeşte sportul (e fost jucător de baschet) şi îi place să-i ajute pe cei mai puţin norocoşi.
  • Are visuri măreţe, este un optimist convins şi crede că lumea ar putea să fie mai bună dacă fiecare dintre noi am contribui la asta. Se simte dator faţă de univers, este bucuros şi totodată se crede norocos pentru faptul că s-a născut sănătos şi astfel vrea să întoarcă binele pe care l-a primit.

“...Dacă aş ajunge la sfarsitul vieţii şi m-ar întreba lumea ce-am făcut, aş putea să spun ca nu prea am facut nimic, pe când dacă mă chinui să fac chestia asta indiferent dacă îmi iese sau nu şi totuşi sper să îmi iasă la un moment dat, pot să zic că am încercat alături de alţi oameni să construim un spital şi uite ca ne-a ieşit...”
Alex aleargă pentru a-i ajuta pe alţii şi spune că sportul a fost doar un pretext în demararea acestor proiecte frumoase. Un pretext care i s-a potrivit perfect. Sunt oameni care de nervi ..au tendinţa să dea cu pumnii în pereţi, la mine prima senzaţie este să o iau la fugă la propriu, să-mi pun echipamentul şi s-o iau la fugă...”
Din optimism şi din pasiune pentru sport s-a născut şi Asociaţia 1 leu. Şi cum binele nu se face de unul singur, Alex are alături câţiva prieteni cu suflet la fel de bun ca al lui care se implică trup şi suflet în proiectele asociaţiei. Într-o postare pe blogul sau, Alex a amintit că şi în 2017 aleragă pentru spitalul copiilor. Într-o zi de miercuri, ProSport l-a invitat pe Alex la o cafea şi l-a luat la întrebări.



Alex, cum a luat naştere acest proiect?
Ca să îţi povestesc cum a luat naştere proiectul cu “1leu”... trebuie să mă duc cu un an şi jumătate în spate, când am citit pe HotNews o ştire despre un copil de şase luni bolnav de cancer. În vremea respectivă Mark, băiatul meu, avea aproape doi ani, am citit ştirea şi am simtit că trebuie să fac ceva. Pentru mine a fost panică în momentul ăla. Singurul lucru pe care ştiam să îl fac... sau mai bine zis care îmi plăcea să îl fac... era să alerg!

Şi ce-ai făcut?
Şi atunci am zis OK! Pot să mă apuc eu să alerg de nebun sau pot să încerc să îl ajut pe acest copil, Petru. Am organizat o alergare care s-a numit “Alerg pentru Petru” în care am strâns vreo 8.000 de euro. I-am trimis banii, Petru fiind la vremea respectivă cu mama lui internat în Germania. Asta se întâmpla prin iunie 2013. Viaţa a mers înainte până în februarie 2014 când, din păcate, Petru a murit...

Ce-ai simţit atunci?
Când Petru a murit... pentru mine a fost printre puţinele dăţi când am simţit că viaţa mi-a tras cu percuta în faţă şi nu mai ştiu cum să mă ridic. Pentru că şi eu ca majoritatea oamenilor am simţit până în acel moment că sunt special, că sunt pus pe acest pământ cu un scop anume şi că dacă eu mă implic într-un proiect n-are cum să nu iasă bine. Când am văzut că deşi m-am implicat Petru a murit, a fost groaznic şi am zis de atunci că nu mai vreau să mă implic în astfel de lucruri pentru că este mult prea dureros. Doar că la fel ca şi în alte situaţii timpul are un fel foarte ciudat de a rezolva foarte multe din probleme noastre, cred că e un lucru bun pentru că probabil am înnebuni cu toţii şi atunci prin vara lui 2014 am reluat alergarile pentru diferiţi copii.

Ce s-a întâmplat mai departe?
Până când în toamna lui 2014 mi-a scris o mamică, mama lui Tudor, acesta suferă de tetrapareză spastică, spunându-mi că a citit despre alergările pe care le făceam eu şi rugându-mă dacă pot să o ajut în vreun fel pentru că ei trebuiau să mai strangă, la vremea respectivă 120.000 de RON din cei 70.000 de euro de care aveau nevoie pentru o operaţie în Turcia. Şi am lansat campania “Da-mi un leu pentru Tudor” în toamna lui 2014 şi în trei saptamani am strans 135.000 de lei doar cu o campanie lansată pe Facebook care este adevarat după aceea a fost preluată de un post de televiziune. Şi a fost foarte frumoasă povestea pentru că dupa cei 120.000 de lei de care ei aveau nevoie, ceilalţi bani, ei parinţii lui Tudor i-au donat mai departe altui copil care avea şi el nevoie de un diagnostic în Turcia. Şi facând această campanie pentru Tudor, cu 1leu la sfârşitul lui 2014 în capul meu a fost în felul urmator, am două şanse, pot să mai organizez campanii cu “Dă-mi un leu pentru X sau Y” sau pot sa încerc să fac ceva mai mare. In 22 decembire 2014 m-am văzut cu un prieten, Eugen, care este doctor şi i-am zis că vreau să facem un spital pentru copii cerând 1leu la oameni. Şi prima şi singura lui întrebare a fost: “Ai idee în ce te bagi?” Şi eu i-am spus: “Nu”! Iar răspunsul lui a fost: “Perfect, hai s-o facem!” Astfel ca în februarie 2015 am lansat proiectul 1leu.org prin care ne propunem să strângem 4 lei de la fiecare roamân. Un leu la fiecare 9 luni, spuneam noi la vremea respectivă pentru că ne trebuie undeva în jur de 80 de milioane de lei ca să construim acest spital de oncologie pediatrică, un spital cum nu mai există în Romania la ora actuală. Nu ne dorim să îl construim şi după aceea să îl donăm statului pentru că, din păcate, vedem ce se întămplă cu spitalele de stat din România. Noi vrem să construim spitalul, să-l dotăm la nivel de secol 21, Europa de Vest.


Alex Zamfir, alături de părinţii săi

"Din păcate, am descoperit că românii nu au această vocaţie de donatori, să spunem că donează în momentul în care se întâmplă ceva punctual adică, ok uite asta este poza copilului care într-o saptămână moare daca nu donăm banii, astfel mult mai mulţi oameni se aliază"

Care e cea mai mare dorinţă?
Ne dorim să construim nu doar un spital, ci să construim un loc în care de cum intri pe poarta lui să simţi că ai venit să te vindeci. Adică să fie un loc în afara Bucureştiului, ca să putem să împădurim o mare parte din el, un spital în care să ai locuri de joacă în interior, săli de curs deoarece sunt copii care vor trebui să stea cateva luni internaţi, un loc în care atât parinţii cât şi copii să beneficieze de consiliere psihologică.

Ce impact crezi ca a avut acest proiect asupra celor din jur?
O sa îţi răspund altfel la întrebare şi nu o să fie neapărat un răspuns plăcut. Când m-am apucat de chestia asta, stând de vorbă cu nişte oameni care au strâns mulţi bani la viaţa lor pentru diferite ONG-uri, ei mi-au spus că e foarte important un lucru şi anume dacă oamenii din ţara respectivă au vocaţia de donator sau nu. Dar eu am zis că nici nu contează pentru că eu le cer un leu, oricine are să îmi dea un leu. Din păcate, am descoperit că românii nu au această vocaţie de donatori, să spunem că donează în momentul în care se întâmplă ceva punctual adică, ok uite asta este poza copilului care într-o saptămână moare daca nu donăm banii, astfel mult mai mulţi oameni se aliază. Dacă încerci să faci ceva pentru comunitate... fie că e un spital sau o şcoală nimeni nu se implică. Încep cu din alea: "trebuie să facă statul, nu mă interesează"... Şi tot aşa...

Revenind la întrebarea mea...
Revenind acum la întrebarea ta, impactul asupra celor din jur cred că e unul legat de idee. Nu au încredere în ea, dar donează de ruşine! Nu s-a întâmplat până acum să îi cer unui om faţă în faţă: "Dă-mi un leu!"... şi să nu îmi dea. Organizând diferite evenimente în spaţiul public, veneau cerşetori din zonă ca să zică ei: "Dă-mi şi mie un leu!". Şi eu spuneam: "N-am cum să îţi dau un leu, dar ai putea tu să îmi dai un leu!". După care plecau, vedeau că noi chiar strângem bani şi s-a întâmplat ca acei oameni ai străzii să vină să îmi doneze ei câte un leu. Însă cred că prea puţini din cei cărora le cerem acest leu au încredere că noi chiar vom face spitalul.

A strâns aproape 600.000 de lei. "La mine s-a dovedit că sunt genul care s-a născut talent şi a murit speranţă"

Câţi bani aţi reuşit să strângeţi până acum?
Aproape 600.000 de lei în doi ani de zile. Mult sub ceea ce ne aşteptam noi. Dacă era simplu, probabil că o facea oricine dar din punctul meu de vedere, lucrurile stau în felul următor: Eu am o agenţie de advertising şi am acest blog, celmaibuntata.ro pe care scriu şi mă distrez foarte tare dar când sunt cinstit cu mine însumi îmi dau seama că lucrurile astea nu contează. Dacă aş ajunge la sfârşitul vieţii şi m-ar întreba lumea ce-am făcut aş putea să spun ca nu prea am facut nimic, pe când dacă mă chinui să fac chestia asta indiferent dacă îmi iese sau nu şi totuşi sper să îmi iasă la un moment dat, pot să zic că am încercat alături de alţi oameni să construim un spital şi uite ca ne-a ieşit sau că ne-a ieşit o parte din el şi alţii au luat-o mai departe. Astfel pot să spun că n-am trăit degeaba pe acest pământ. Mi se pare important ca oamenii să facă chestia asta indiferent că le iese sau nu.

Dacă nu-ţi va ieşi proiectul?
Eu am o teorie respectiv că am avut suficient bulan încât să mă nasc, să traiesc pâna la aproape 40 de ani sănătos şi dacă am avut norocul ăsta, cred că am câteva datorii pe acest pământ. Una dintre ele este să mă bucur de ceea ce am şi să nu mă plâng non-stop iar a doua, să încerc să fac ceva indiferent că-mi iese sau nu. Cu toţii ar trebui să încercăm să facem ceva şi cred în aceeaşi măsură că dacă cu toţii am încerca să facem ceva ar ieşi mult mai multe proiecte misto pentru comunitatea noastră iar lumea ar fi un loc mai bun pentru noi toţi.

Ştiu că ai jucat baschet, te gândeşti să implici şi acest sport în viitoarele campanii?
Nu mai joc baschet acum, am jucat la nivel să spunem semi-profesionist, respectiv natională de juniori, după am jucat vreo opt ani la nivel de amatori  în diferite ligi inferioare din Bucureşti şi de câţiva ani n-am mai jucat baschet şi nu mai simt nevoia să joc. Nu ştiu de ce, cred că pur şi simplu mi-a ajuns. S-ar putea să fie şi din cauza faptului că aveam, ca orice copil care face un sport de performantă, impresia ca la un moment dat voi fi foarte bun în domeniul ăla. La mine s-a dovedi că sunt genul care s-a născut talent şi a murit speranţă şi am zis, ok mi-a ajuns, atâta baschet mi-a trebuit mie în viaţa asta. Nu-mi fac un obiectiv din chestia asta, s-ar putea să iasă ceva cu baschetul dar nu ştiu. Alergarea mi se pare mult mai simplă, adică am încercat să găsim o chestie care să fie simplă pentru oameni în măsura în care alergarea este doar un pretext. În Bucureşti de exemplu sunt foarte mulţi oameni care vin, atunci când organizâm noi alergarea în prima sâmbătă a fiecarei luni, doar să ne doneze bani fără să alerge. Şi noi spunem că nu e o competiţie ceea ce organizăm noi şi nu e o distanţă minimă pe care trebuie să o parcurgi. Nu e nimic, e doar un motiv să ne întâlnim şi să încercăm să punem umarul la construirea spitalului.

"Mă duc în turele mele de parc, mă cert cu cine am de certat, în capul meu, dacă m-ar vedea cineva alergând aş fi foarte simpatic pentru că probabil dau foarte mult din cap"

De ce ai ales să ajuţi prin sport?
Pentru că încă de când eram mic sportul a fost parte importantă din viaţa mea şi sper să rămână tot timpul. Alergare pentru că de când n-am mai jucat baschet de performanţă, alerg. Chiar stăteam să mă gandesc, cred că alerg, în mod constant (asta însemnând de 4-5 ori pe săptămână) de vreo 15 ani. Pentru mine alergarea este şi o formă foarte misto şi ieftină de terapie. Mă duc în turele mele de parc, mă cert cu cine am de certat, în capul meu, dacă m-ar vedea cineva alergând aş fi foarte simpatic pentru că probabil dau foarte mult din cap. În momente de frică, sau de nervi, unii oameni au tendinţa să dea cu pumnii în prereţi, la mine prima senzaţie este să o iau la fugă, la propriu, să-mi pun echipamentul şi s-o iau la fugă. După ce alerg reuşesc să mă calmez şi încep să găsesc soluţii oricărei situaţii, fiind un optimist incurabil.

Nu e periculos uneori să fii prea optimist?
Nu ştiu dacă e un lucru bun sau nu, uneori par nebun dar ăsta sunt. Şi am zis că dacă tot fac chestia asta atât de des şi cu atâta placere m-am gândit să leg cumva alergarea de chestia asta. De aici plecând, pentru că între timp noi am făcut foarte multe proiecte, de exemplu am fost primii care le-am cerut oamenilor să ne doneze monede şi am strâns, acum vreo doi ani, în Bucureşti, o tonă de monede, într-o zi. De la sport am plecat şi sportul a fost doar o cale, acum dacă va veni cineva care nu are legatură cu sportul dar vrea să ne doneze foarte mulţi bani, nu aş avea niciun fel de problemă nici eu nici colegii mei din asociaţie. Sportul a fost doar un pretext care mi s-a potrivit mie.  

Îţi mulţumesc şi mult succes în tot ceea ce faci!
Mulţumesc şi eu!

I

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.