Povestea emoţionantă a fiului de rugbist Bobby Durbac, spusă pe strada locotenent-colonel Răducu Dumitru Durbac: "Mă doare că l-au lăsat pe tata să moară pe holurile clubului!" | VIDEO

16 dec 2014 12646 afişări Comentează şi tu Special
Povestea emoţionantă a fiului de rugbist Bobby Durbac, spusă pe strada locotenent-colonel Răducu Dumitru Durbac: "Mă doare că l-au lăsat pe tata să moară pe holurile clubului!" | VIDEO

"Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!". Glasul demonstranţilor din Timişoara suna ca un tunet. Era 18 decembrie, numărul victimelor creştea, însă schimbarea era amorsată. Nimic nu mai putea opri şirul evenimentelor, răsturnarea regimului Ceauşescu era o chestiune de zile. De atunci au trecut 25 de ani, iar martorii scenelor dramatice din acele zile pot jura că uneori, în mijloc de decembrie, mai aud câteodată un tunet înfundat. Cândva, în decembrie, peste 1.000 de români, printre care şi sportivi, au murit cu speranţa unei ţări libere. După un sfert de veac, deşi avem acces nelimitat la televizor, ne putem exprima liber şi putem cumpăra mâncare fără cartele, senzaţia e tot mai pregnantă: revoluţia celor care nu voiau să părăsească baricadele dintr-o datorie morală faţă de cei împuşcaţi a fost confiscată, iar vinovaţii sunt încă în libertate. "Pentru ce să mai ies în stradă? Pentru cine?", spune Bobby, fiul rugbistului Răducu Durbac, împuşcat în decembrie 1989 de un soldat dintr-o unitate învecinată.

  • Astăzi, ProSport vă spune povestea primului erou-martir din rândul sportivilor căzuţi în timpul Revoluţiei din 1989
  • Răducu Durbac a fost fundaş al naţionalei de rugby şi antrenor al echipei Steaua Bucureşti
  • El avea 46 de ani şi a fost împuşcat din greşeală, de un soldat de la unitatea vecină cu cea a clubului Steaua
  • "Cândva, în decembrie" este o campanie prin care ProSport îi readuce în memoria românilor pe sportivii dispăruţi acum 25 de ani. În următoarele 10 zile, jurnaliştii vor cuantifica impactul evenimentelor dintr-un decembrie friguros asupra sportului românesc.

Decembrie este luna Crăciunului, a Sărbătorilor petrecute alături de cei dragi, în sânul familiei. O lună a regăsirii, a împăcării, a bucuriilor şi a cadourilor. Pentru o parte dintre români, de 25 de ani, Crăciunul nu mai este la fel pentru că şi-au pierdut o parte din suflet, o parte din familie. O masă de Crăciun la care nu se va mai aşeza vreodată un tată, un frate, un copil sau un soţ. Un preţ prea mare plătit la Revoluţia din Decembrie 1989. De 25 de ani, familia fostului rugbist Răducu Durbac încearcă să se împace cu dispariţia prematură a acestuia şi să treacă peste durerea cu care  retrăiesc fiecare 23 decembrie.   


Răducu Durbac a fost unul dintre jucătorii reprezentativi ai naţionalei de rugby a României FOTO: Arhiva personală

La primele ore ale dimineţii, Bucureştiul pare adormit sub o pătură groasă de brumă ce acoperă totul. Razele răzleţe ale soarelui filtrează lumina ce năvăleşte prin parbriz, în timp ce maşina alunecă încet, din semafor în semafor, spre Şoseaua Chitiliei. “Ştii, ăsta e un paradox. Toată viaţa am locuit în Berceni şi ei au dat numele lui tata unei străzi aflată în celălalt capăt al oraşului. De câte ori am venit pe strada Răducu Durbac? Cred că e a treia oară! Sincer, cred că oamenii de aici nici nu ştiu numele străzii pe care stau, nici nu au auzit de tata”, explică Bobby Durbac, fiul regretatului Răducu Durbac. Este atent la drum, dar nu conteneşte din a depăna amintiri despre modelul şi idolul lui, tata. După aproape o oră de mers intrăm pe o stradă liniştită, pe care casele se înşiră ordonat, de o parte şi de alta. E pustiu. Din când în când, un câine trezit din somnul matinal mai înalţă câte un lătrat în aer.

DESCOPERĂ POVEŞTILE SPORTIVILOR DISPĂRUŢI LA REVOLUŢIE. DĂ CLICK PE IMAGINE ŞI O VEI AVEA PARTE DE O EXPERIENŢĂ DE CITIT NOUĂ PENTRU MEDIA DE SPORT DIN ROMÂNIA

’89 trăit ca ieri

Bobby Durbac coboară din maşină şi păşeşte apăsat spre gardul pe care e prinsă plăcuţa cu numele străzii, „Lt. Col. Dumitru Răducu Durbac”. „Dumitru e numele bunicului. Aşa era în armată, în faţa numelui se punea iniţiala tatălui”, explică repede, după care tace brusc. O tăcere adâncă de câteva minute în care nimeni nu mai spune nimic. Încearcă să găsească un loc mâinilor pe care, în cele din urmă, le ascunde la spate. Nu mai zâmbeşte, nu mai are acea privire luminoasă ca atunci când povestea despre tatăl său. Pierdut în gânduri, refuză parcă orice dialog. De la casa aflată pe colţ se deschide poarta şi o femeie la vreo 50 de ani iese în stradă.

- Reporter: Doamnă, ştiţi cum se numeşte strada pe care locuiţi?
- Da. Locotenent Colonel Răducu Durbac! 

- Ştiţi cine a fost Răducu Durbac?
- Un fost mare sportiv, erou al Revoluţiei din Decembrie!

La auzul discuţiei noastre, faţa lui Bobby se destinde. Lumea ştie. Lumea nu a uitat. Lumea îşi cinsteşte eroii care au plătit cu viaţa visul de libertate. Discuţia se leagă încet şi fragmente dintr-un alt timp, despre o altă viaţă ies la lumină. „Toate amintirile legate de tatăl meu sunt extrem de vii, de parcă nici nu au trecut 25 de ani  de când el nu mai este, parcă totul s-a întâmplat acum doi sau trei ani. Mi-l amintesc în primul rând în familie, un tată şi soţ extraordinar şi apoi pe teren, pentru că de mic am mers la meciurile lui şi eram foarte mândru de performanţele sale. Ultima imagine cu el este este, din păcate, cea de la cimitir, şi mai e una care m-a marcat foarte tare, atunci când l-am identificat la morgă”, spune Bobby.  Răducu Durbac a fost unul dintre jucătorii exponenţiali al naţionalei României în anii ‘70 aducându-şi aportul la victoria cu 15-10 în faţa Franţei, la Bucureşti, în 1974. De altfel, un an mai târziu, presa franceză l-a desemnat drept cel mai bun fundaş din Europa.


Primele amintiri ale lui Bobby legate de tatăl său se leagă de rugby, de antrenamentele la care acesta îl lua  FOTO: Arhiva personală


„Ultima imagine este din păcate cea cu el la cimitir şi mai este una care m-a marcat foarte tare atunci când l-am identificat la morgă, după ce a fost ucis”
Bobby Durbac



„Pe tata îl ştiam în siguranţă la unitate!"

Încet, din amintire în amintire, se creionează faţa unui alt Bucureşti. Un oraş în care lumea auzise de ceea ce se întâmplase la Timişoara, în care oamenii ieşeau pe străzi pentru a protesta împotriva regimului lui Ceauşescu şi stăteau temerari în faţa tancurilor, sub ameninţarea nevăzută a teroriştilor. „A fost o alarmă, iar toţi sportivii cu grad, precum tata, au fost consemnaţi la unitatea din Ghencea, vis-a-vis de cimitir. Cred că nu-l mai văzusem de o lună pentru că el era cu antrenamente, cantonamente, în plus, nu mai locuiam împreună. Am ieşit şi eu pe străzi, ca orice tânăr de atunci. Am fost la Universitate, la Romană, îmi amintesc că, la un moment dat, când mergeam spre televiziune, l-am văzut şi pe Caramitru acolo, cu noi. Nici un moment nu m-am gândit că lucrurile vor degenera, că vor fi victime, aveam exemplele revoluţiilor de catifea din altă parte. În plus, pe tata îl ştiam în siguranţă la unitate”, rememorează Bobby.  


În 1974, Radu Durbac a fost ales rugbistul anului în România FOTO: Arhiva personală

A aflat ştirea de la televizor

Şi a venit fatidica zi de 23 decembrie. O zi ca oricare alta. O zi care avea să schimbe viaţa unei familii. „Am aflat de moartea tatălui meu de la televizor, un moment din acela cum vezi în filmele americane: ajungi acasă, deschizi la ştiri şi afli nu ştiu ce veste. Am ajuns acasă, am deschis televizorul şi la aproximativ două+trei minute a apărut domnul Cristian Ţopescu care a anunţat de  « un erou martir, un sportiv» şi a început să enumere palmaresul, «fost căpitan la Steaua, la naţională» şi în clipa aceea am făcut conexiunea. M-am rugat să nu fie tata, să nu pronunţe numele tatălui meu. Din păcate, l-a pronunţat”, rememorează acesta.

Povesteşte greu, cu pauze lungi, cu vocea stinsă. Avea 21 de ani şi într-o clipă toată lumea i se prăbuşise. Idolul lui, modelul lui, cel mai bun prieten nu mai era. Şoc, nesiguranţă, furie şi o mică speranţă: dacă era o confuzie, dacă nu se întâmplase, de fapt nimic? “Imediat am dat un telefon la clubul Steaua, iar ofiţerul de serviciu mi-a spus că a fost rănit şi că ar fi la Spitalul Militar. Am fugit  imediat acolo. Când am ajuns mi s-a spus că am venit prea târziu, că nu s-a mai putut face nimic şi l-au dus  la morgă”, găseşte Bobby puterea să spună până la capăt.
 


Radu Durbac a debutat în naţionala României în 1968, cu Cehoslovacia, pe postul de fundaş  FOTO: Arhiva personală

Raport SF despre cum se împuşcă un terorist

O moarte peste care s-a aşternut încă de atunci o tăcere suspectă. Prima variantă despre cum şi-a găsit sfârşitul tatăl său i-a fost prezentată la două săptămâni după înmormântare de către ministrul MAPN de atunci, Victor Stănculescu. „Acesta mi-a arătat un raport în care era descrisă întâmplarea când a fost împuşcat. Vezi Doamne, un «terorist» a sărit gardul unităţii, tatăl meu era în faţa clubului, păzea intrarea din dreapta, teroristul l-a împuşcat pe tata şi tata l-a împuşcat pe terorist din cădere, SF-uri din astea. Tata nici măcar nu ştia să tragă cu arma, dar să mai şi împuşte pe careva. Când l-am rugat să îmi pună şi mie o ştampilă şi să semneze acel raport, mi-a spus că nu e posibil. În drum spre ieşire mi-a propus un post la minister, o casă şi aşa mai departe. Cum aş fi putut accepta aşa ceva?”, se întreabă fiul indignat.


„Ar trebui să fie o carte deschisă a Revoluţiei pentru că din punctul meu de vedere, deşi s-a scris suficient, nu există un proces al Revoluţiei în care toţi cei vinovaţi pentru tinerii care au murit şi au fost răniţi atunci, să răspundă! La 25 de ani de la Revoluţie, noi nu ştim nimic!”
Bobby Durbac


„L-au lăsat pe holurile clubului să moară!”

Abia după vreo patru-cinci ani, colegii lui Răducu Durbac au început să vorbească despre ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, că a fost împuşcat din greşeală de un militar de la unitatea vecină cu cea a clubului. „Lucru care mă doare cel mai tare e că nu ştiu din ce motiv, atunci când a fost împuşcat, nu s-au luat imediat măsuri medicale. Am înţeles că a fost lăsat pe holurile clubului aproximativ două, trei  ore până l-au dus la Spitalul Militar. El a plecat în viaţă şi a murit în salvare, când a ajuns la Spitalul militar nu a mai putut fi salvat”, spune Bobby. Întâmplarea a făcut ca la şase, şapte ani după Revoluţie să-l întâlnească pe doctorul care fusese de gardă la spital  în ziua în care l-au adus pe tatăl lui. „În lacrimi mi-a spus să-l cred pe cuvânt că nu a mai putut face nimic pentru că pierduse prea mult sânge”, continuă el. Amărăciunea din glas i se reflectă în ochi şi îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. După atâţia ani, totul pare mai viu ca niciodată. O poveste de viaţă care va fi spusă mai departe, copiilor şi nepoţilor.

Aţi încercat să îl găsiţi pe cel care a tras?
Nu! Nu e treaba mea să fac asta, ci a instituţiilor abilitate. Nu sunt nici Tribunal, nici detectiv, nici judecător. În plus, tata era ofiţer, MAPN-ul ar trebui să facă asta!

Ce ştiţi concret despre moartea tătălui dumneavoastră?
Oficial a fost acel raport SF care mi s-a arătat, în rest nimic. Apoi tata a fost ridicat în grad, post morten , are un monument  la intrarea la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, la terenul de rugby. Imediat după Revoluţie au existat ajutoare, sume de bani, produse care se dădeau familiilor urmaşilor, după care a apărut Legea 42, o serie de drepturi pe care nu le-am solicitat niciodată.
 


Fotbalul şi rugbyul sunt două dintre pasiunile lui Bobby Durbac  FOTO: Bogdan Iordache


La 25 de ani de la moartea tatălui său, Bobby Durbac încă mai aşteaptă un raport oficial despre ce s-a întâmplat în acea zi, de 23 decembrie FOTO: Bogdan Iordache

Bobby Durbac are trei copii: o fetiţă de şase ani, Ana şi doi băieţi, Răducu (4 ani şi 4 luni) şi Bobby jr (1 an şi 2 luni). Băieţelul cel mare poartă numele bunicului despre care va afla într-o zi cum a jucat şi a murit pentru România. „Răducu mă mai întreabă unde e tatăl meu, de ce nu e aici cu noi, însă până acum i-am spus că din păcate, el nu mai este. La timpul oportun, când va înţelege toate aceste lucruri, o să afle adevărul despre ce s-a întâmplat”, mărturiseşte el. Cel mai mare regret pe care îl are este că tatăl lui nu a apucat să îşi vadă nepoţii şi să se bucure de familia frumoasă pe care şi-a întemeiat-o. „Am o mare părere de rău fiindcă tata nu a apucat să se bucure de reuşitele mele, atât profesionale, cât şi familiale, pentru că el m-a motivat tot timpul, m-a educat în anumite valori”, spune el. După ce timp de trei sezoane (2008-2011) a fost director de marketing la FC Steaua, Bobby are în prezent propriul business, o firmă de marketing pe care o conduce din 2011.

Ce le-aţi spune tinerilor de azi legat de Revoluţie?
Cred că aş reface manualul de istorie. În primul rând ar trebui spus adevărul în totalitate, să fie cineva care să îşi asume această responsabilitate pentru că în continuare, după 25 de ani aş întreba şi eu cât adevăr se şţie. Fiecare tânar va primi un răspuns despre ce a fost Revoluţia din perpectiva propriului parinte. Eu le-aş spune copiilor mei că a fost o Revoluţie necesară ca să scapi de comunism. Din păcate nu era deloc necesar să fie omoraţi peste 1.000 de oameni şi alte câteva mii de răniţi.

Aţi mai ieşi azi în stradă, cum aţi făcut în Decembrie 1989?
Absolut deloc! Pentru ce? Pentru cine?

  • Bobby Durbac împreună cu CSA Steaua a creat începând cu 2010 un turneu dedicat memoriei celor doi sportivi martiri de la clubul Armatei: “Memorialul Eroii Revoluţiei Răducu Durbac şi Florică Murariu”
  • În fiecare an, sub organizarea fostului internaţional de rugby, Marin Ionescu are loc o ceremonie de comemorare la Monumentul Eroilor din incinta Stadionului Ghencea

JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 1, 16 DECEMBRIE

În Timişoara, mai mulţi enoriaşi încearcă să împiedice autorităţile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forţele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timişoreni, transformându-se rapid într-o demonstraţie anticomunistă. Se strigă pentru prima oară <<Jos cu Ceauşescu>>, dar şi o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naştere drapelul revoluţiei, steagul din care a fost decupată stema comunistă.

Au loc lupte de stradă, iar mulţi dintre timişoreni sunt arestaţi. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, iar miliţia a recurs la forţă. Nu s-a tras niciun glonţ pe 16 decembrie.

Nicolae Ceauşescu nu a avut nicio reacţie oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să ţină o teleconferinţă.

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.