"Am stat ascunşi în hotel, ne credeau spioni!'. Interviu spectaculos cu fostul dinamovist Lică Movilă, ultima parte: Boris Elţîn pe tancuri, Hrubele lui Ştefan cel Mare, pokerul din Israel, Mircea Lucescu şi decizia luată pentru Rednic #România100

28 nov 2018 8528 afişări Comentează şi tu România 100
"Am stat ascunşi în hotel, ne credeau spioni!'. Interviu spectaculos cu fostul dinamovist Lică Movilă, ultima parte: Boris Elţîn pe tancuri, Hrubele lui Ştefan cel Mare, pokerul din Israel, Mircea Lucescu şi decizia luată pentru Rednic #România100

ProSport îţi prezintă în cadrul campaniei #România100, cu ocazia Centenarului, tabloul autentic al fotbalului românesc în anii '80, unul creionat de Lică Movilă, jolly-joker de fier al lui Dinamo, adulat de suporterii din Ştefan cel Mare şi privit cu coada ochiului de adversarii direcţi. Dacă aseară, în prima parte a discuţiei cu ProSport aţi putut descoperi sau redescoperi amănunte picante, lucruri neştiute de după coliziunea cu scoţianul Souness şi cum arăta sistemul de învăţământ în anii 70-80, azi Lică Movilă duce discuţia spre alte registre. La fel de interesante România! #România100

Cu ce echipă ţineai când erai puşti?
Cu Universitatea Craiova deoarece plecase acolo Tilihoi, care locuise pe stradă cu mine, la Brăila, având cinci ani mai mult ca mine, fiind coleg de şcoală cu frate-meu. Dar după ce am început să intru în circuitul fotbalului, logic, ţineam cu echipele la care evoluam.

De-a lungul carierei ai jucat pe mai toate posturile, mai puţin ca portar. Pe care te-ai simţit cel mai bine?
Ca mijlocaş. La Bacău am fost unul ofensiv, pentru că aveam prea mulţi defensivi. Iar când am venit la Dinamo, era Gigi (n.n. Mulţescu) ofensiv, care era şi mai vechi ca mine, avea şi valoare, aşa că am trecut defensiv.

Ce muzică ascultaţi în vestiare?
Nu ascultam. Eram prea preocupaţi de fotbal ca să o facem.

Dar, apropo, ce muzică îţi place?
Cea cântantă de Smokie, KC & The Sunshine Band, ABBA, Boney M, Joe Cocker. Deci disco-ul, pop-ul, rock-ul. Nea Bubu Sotir, cel  care a înfiinţat sindicatul fotbaliştilor, avea o soră în RFG şi ne aducea videocasete cu muzică, cu filme. Mi-amintesc că în cantonamente făceam schimb de videocasete cu coechipierii.

Aveai un şut formidabil. Nu degeaba îţi strigau suporterii, „Movilă, Movilă, dă-le o torpilă!”. Era ceva nativ sau lucrai mult la antrenamente?
Era aşa datorită faptului că loveam corect mingea cu ambele picioare, acest ABC al fotbalului învăţându-l din perioada primelor lecţii, la Bacău. Probabil că era şi ceva nativ, pentru că aceste elemente ca şi pasarea exactă, stoparea mingii pe piept, cu piciorul, cu genunchiul le-am stăpânit foarte bine. Execuţiile mele erau foarte curate. Şi bineînţeles că lucram mult la antrenament, ca să mi se inoculeze tot acest mecanism.

Cum te-ai despărţit de Dinamo?
Lucescu a vrut să-l forţeze pe Rednic să joace libero şi mi-a zis că o să intru în luptă cu el pentru titularizare. L-am întrebat de ce nu rămâne Rednic ca fundaş dreapta, unde era foarte bun. „Păi nu, că acolo e Zare” – mi-a răspuns el. Şi atunci i-am propus să intru în luptă pentru titularizare cu Zare, pentru că ştiam că nu aveam şanse cu Rednic, deoarece era copilul lui de la Corvinul. Şi atunci m-a băgat fundaş dreapta. Numai că acolo l-a adus la un moment dat pe Mihăescu care îi tot plângea că trece timpul şi el nu mai apucă să joace. Iar pe mine Lucescu mă vedea doar că aduceam playere din străinătate şi a început să-mi spună că îmi stă capul numai la afaceri, că nu mă mai interesează fotbalul. Iar eu în loc să stau în banca mea, m-am dus să mă plâng pe la generali că nu mă mai joacă. Marin Bărbulescu când a auzit, a vrut să mă ia la el la Victoria. N-am fost de-acord, că acolo era Halagian care nu mă înghiţea. De fapt, „simpatia” era reciprocă. În acelaşi timp a venit şi generalul Ghenoiu să mă ceară pentru Flacăra Moreni şi în două zile m-a transferat. Nu prea mi-a convenit, că tocmai îmi luasem casă în Bucureşti şi aş fi vrut să mai stau la Dinamo. Însă nu puteam să-l refuz, pentru că nevastă-mea era angajată la el, la paşapoarte. A acceptat însă să vin săptămânal de miercurea la Moreni, ceea ce antrenorului Ion Nunweiller nu i-a convenit şi a început să mă şicaneze. Cum la „U” Cluj venise Cornel Dinu, cu care mă înţelesesem foarte bine la Dinamo, şi care mă voia acolo, am devenit şi eu „şapcă roşie”.

Ce adversari interni ţi-au creat probleme?
Era la „Poli” Timişoara un mijlocaş defensiv tare rău, Adrian Manea. Era tot timpul îmbufnat şi încruntat. Într-un meci m-a scuipat şi m-a înjurat de tot neamul, mi-a pus talpă, dar nici eu nu l-am iertat, că a venit la sfârşitul la mine să mi-arate că i-am rupt ghetele.

"Am fost într-o deplasare tot în zona asiatică, unde umblă ăia cu o tichie cu clopoţel în cap, cu haine lungi ca nişte fuste şi cu cizme de cauciuc în picioare, chiar dacă afară sunt 40 de grade. Ducându-mă cu „Cleo” într-o piaţă, îmbrăcaţi în şorturi, au venit mai mulţi în jurul nostru, au făcut un fel de scaun din mâinile lor şi ne-au dus până la hotelul unde locuiam. Mai apoi a venit un miliţian care ne-a spus că nu avem voie să ieşim pe stradă în pantaloni scurţi"

Povesteşte-mi despre prima ta experienţă de dincolo de graniţe, la Zimbru Chişinău.
După schimbările din 1989, Dinamo ne-a readus pe toţi cei împrumutaţi. Fusese Mulţescu numit antrenor. Erau atunci momentele alea tulburi, când se zvonea că s-ar putea desfiinţa clubul. Şi într-una din acele zile ne-a spus Vasile Ianul că venise preşedintele lui Zimbrul Chişinău, Valeriu Rogozenco care era şi ziarist, şi voia să ia doi jucători. Ne-am arătat interesaţi eu cu „Cleo” Vaişcovici. În aceeaşi zi, a intrat pe poartă la Dinamo, Dudu Georgescu. Atunci l-am întrebat pe Rogozenco dacă n-are nevoie şi de antrenor. Primind răspuns afirmativ, i l-am propus pe Dudu, el arătându-se de-acord. În fine, am ajuns acolo. Băieţi buni ei, dar erau mult în urma noastră, cu condiţiile, antrenamentele, pregătirea fizică, alimentaţia, cu tot. Zimbru era în a doua divizie unională. De fapt, atunci a fost ultima ediţie a campionatului unional, căci imediat URSS a dispărut. Viaţa pe care am avut-o acolo a fost destul de bună. Aveam deplasări de mii de kilometri pe care le făceam cu avionul. Nu am ajuns chiar până la Marea Japoniei, dar de la Chişinău până la Fergana, Namangan, Tiumen sau Ekaterinburg, ca să dau câteva exemple, sunt distanţe zdravene. Am fost într-o deplasare tot în zona asiatică, unde umblă ăia cu o tichie cu clopoţel în cap, cu haine lungi ca nişte fuste şi cu cizme de cauciuc în picioare, chiar dacă afară sunt 40 de grade. Ducându-mă cu „Cleo” într-o piaţă, îmbrăcaţi în şorturi, au venit mai mulţi în jurul nostru, au făcut un fel de scaun din mâinile lor şi ne-au dus până la hotelul unde locuiam. Mai apoi a venit un miliţian care ne-a spus că nu avem voie să ieşim pe stradă în pantaloni scurţi.

Te plăteau bine?
Destul de bine. Sponsorul lor era cel care avea Hrubele lui Ştefan cel Mare. Aşa că beneficiam de şampanie la discreţie. Dar eu nu beam, o ţineam mai mult pentru ca să o fac cadou când mă întorceam în ţară. Prin contract, urma să primesc o Niva Lada, pe care însă trebuia să o plătesc. Strânsesem nişte bani. Însă după puciul ăla, atunci când a ieşit Boris Ielţîn pe tancuri, ne-au considerat spioni. Vreo trei zile chiar am stat ascunşi la un hotel. După care ne-am dus la un magazin unde am cumpărat de toţi banii aur şi ne-am întors în România.

"Am purtat uniformă din când în când, dar n-am arestat şi n-am împuşcat pe nimeni"

Şi la Hapoel Beer-Sheva?
Acolo am jucat vreo trei luni, până mi-a pus unul o talpă de mi-a făcut fractură de maleolă. Aveam probleme cu antrenorul. Avea un mijlocaş cu care juca pocker şi îl prefera mereu pe-ăla, chiar dacă era un jucător modest. Mie tot îmi zicea că am kilograme în plus, şi mă supunea unor antrenamente dure ca să ajung, zicea el, la parametrii. Aiurea, tot pe ăla îl titulariza. De-aia m-am şi accidentat, pentru că atunci, într-una dintre puţinele dăţi când m-a introdus în teren, am vrut să-i arăt acestui antrenor că pot intra prin alunecare. După ce am fost accidentat, le-am zis să-mi dea banii pe care-i mai aveam de primit, ca să plec. Au început să mă ia cu vrăjeli, că pot să plec şi că o să-mi trimită ei banii apoi. Am rămas însă ferm pe decizia mea, ştiind că altfel nu mai vedeam nimic. Nu era mult, vreo 7.000 dolari. Mi i-au dat greu, după două luni. Stăteam la hotel. M-au operat acolo un român şi un argentinian. Peste un an, în România, când mi-a scos şuruburile, doctorul Vasile Popescu mi-a spus că nu ar fi trebuit să mă opereze, ci doar să-mi fi pus piciorul în gips, că s-ar fi sudat osul şi aş fi putut juca în continuare. Aşa mi s-a pus capăt carierei mele fotbalistice, la 31 de ani.

Şi în acele momente grele pentru tine, Dinamo te-a ajutat?
Am cerut ajutorul, să pot lucra în cadrul clubului. Numai că Vasile Ianul mi-a zis să mă fac poliţist şi să păzesc casele fotbaliştilor. Şi cu alţii a făcut la fel. În cele din urmă m-a ajutat generalul Medrea, ajungând astfel să lucrez în Poliţie timp de 12 ani, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată. Când m-am angajat eram căpitan, ieşind la pensie colonel plin.

Ca poliţist ai...
Am purtat uniformă din când în când, dar n-am arestat şi n-am împuşcat pe nimeni. Printre altele mă ocupam de echipa de fotbal a Poliţiei Capitalei. O antrenam, organizam turnee. Aveam în echipă foşti fotbalişti, printre alţii Ion Craiu, Florian Stancu, Eugen Frîncu, Dan Topolinschi, Nicuşor Glonţ, portarul Nicolae Bîlă.

Regreţi că n-ai jucat şi pentru echipa oraşului natal?
Înainte să plec la Chişinău am vrut să joc pentru FCM Progresul, dar a tot tergiversat Octavian Ulman (n.n. conducătorul de-atunci al echipei din Brăila) să-mi dea un răspuns.

Ai făcut şi şcoala de antrenori.
Da, aşa e, am fost secundul lui Oneaţă Augustin în câteva rânduri

Ai fost şi fondator la acel grup Dinamo Old-Boys.
Da, l-am înfiinţat prin 2002. Ne mai întâlneam foştii jucători, mai organizam unele meciuri, era frumos. Dar de vreo cinci ani a cam murit ideea, am mai îmbătrânit şi noi.

"Cei de azi n-au fost pe la şcoală, au venit direct la fotbal. Nu vezi că aproape nu-i meci în care să nu-şi spargă capul, să nu-şi rupă oasele? A ajuns meseria asta foarte riscantă. Şi noi ne mai accidentam, intram mai tare, dar nu să ne omorâm"

Te-ai retras la Răcari.
Acolo m-a dus un fost coleg de clasă. Mi-am făcut casă şi m-am mutat. Îmi plăcea şi terenul de fotbal din localitate, destul de modern, gazon bun. Şi mi-am propus să fac acea şcoală de fotbal. Din cauza schimbărilor politice am fost la un moment dat nevoit să renunţ. După patru ani, am revenit, dar nu prea mai sunt copii. O să mai încerc în primăvară. Dacă adun 20 de copii, continuu, dacă nu, nu mai fac.

Ai un băiat.
Da, pe Cătălin. Consider că este prea cuminte pentru vremurile astea. Este instructor de fitness cu specializare kinetoterapie. Când era mic l-am dus eu pe la fotbal, dar nu s-a lipit de el. A încercat să devină arbitru pe la 20 de ani, dar mi-a zis că-i belea mare şi a reununţat.

Ce părere ai de fotbalul de astăzi?
Cei de azi n-au fost pe la şcoală, au venit direct la fotbal. Nu vezi că aproape nu-i meci în care să nu-şi spargă capul, să nu-şi rupă oasele? A ajuns meseria asta foarte riscantă. Şi noi ne mai accidentam, intram mai tare, dar nu să ne omorâm.

Ce spui de moartea în masă a echipelor de tradiţie?
Îşi merită soarta. Dacă au avut numai dubioşi nepricepuţi la conducere, n-avea cum să iasă altfel.

Cum vezi viitorul?
Vai de mama lui de viitor! Să nu se închidă coşmelia. O să se reamatorizeze, o să ajungă o Daciadă.

Îţi mai bate inima pentru Dinamo sau ai devenit imun?
Sunt calm căci nu vreau să mi se oprească inima. E adevărat, nu-i plăcut nici să mă ia lumea la întrebări pe stradă, „ce facem domne, retrogradează Dinamo?”, nici să se facă mişto de mine, ca şi când eu aş juca. Dar ei fac, ei trag şi aici mă refer la toţi. Nici nu mă mai duc la meciuri, displăcându-mi scandările pe care le aud astăzi.

Lică Stavarache MOVILĂ

  • Născut: 21.10.1961 (Brăila,BR)
  • Post: jolly-joker

Competiţiile interne

Debut în Divizia A: 21.06.1981, FC Argeş - SC Bacău 5-2

Debut în Cupă: 02.12.1981, FCM Braşov – SC Bacău 1-0

Sezon       Echipă                                            Div.A         Cup.

1980-81    SC Bacău                                      1/0              0/0

1981-82    SC Bacău                                      6/0              1/0

1982-83    SC Bacău                                      12/3           0/0

1982-83    Dinamo Bucureşti                        16/4           4/0

1983-84    Dinamo Bucureşti                        19/1           2/1

1984-85    Dinamo Bucureşti                        27/5           4/0

1985-86    Dinamo Bucureşti                        31/4           5/2

1986-87    Dinamo Bucureşti                        27/3           4/0

1987-88    Dinamo Bucureşti                        18/1           4/1

1988-89    Flacăra Moreni                              23/2           1/0

1989-90    "U" Cluj                                          19/1           0/0

Total Divizia A: 199 jocuri, 23 goluri

Total cupă: 25 jocuri, 4 goluri

A cucerit două titluri (1982-83, 1983-84) şi două cupe (1983-84, 1985-86)

În străinătate

1991          Zimbru Chişinău (URSS 2)        23/2

1991-92    Hapoel Beer-Sheva (Israel 1)     6/1

În echipa naţională

Debut: 01.06.1983, Iugoslavia – România 1-0

Total: 14 jocuri, 1 gol

În naţionala olimpică

Debut: 26.04.1983, România - Olanda 3-0

Total: 3 jocuri, 0 goluri

În naţionala U21

Debut: 31.08.1982, România – Danemarca 2-1

Total: 5 jocuri, 0 goluri

În cupele europene

Debut: 14.09.1983, Kuusysi Lahti – Dinamo 0-1

Total: 16 jocuri, 2 goluri

 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.