Singur, în Irak! Românul care a jucat fotbal în nordul Irakului, într-o regiune autonomă situată între Iran şi Siria: ”De Sărbători aveam un gol în stomac, am dormit de Revelion. Se văd semnele războiului” #România100

5 dec 2018 8739 afişări România 100
Singur, în Irak! Românul care a jucat fotbal în nordul Irakului, într-o regiune autonomă situată între Iran şi Siria: ”De Sărbători aveam un gol în stomac, am dormit de Revelion. Se văd semnele războiului” #România100

foto: arhivă personală

Cum aţi reacţiona dacă aţi primi o oferă, indiferent de domeniul în care activaţi, din Irak? Dar din Kurdistanul Irakian, regiunea autonomă situată în una dintre cele mai fierbinţi zone ale Planetei, între Irak, Siria şi Iran? Aţi părăsi confortul propriei case pentru o astfel de experienţă? Fundaşul român Mihai Leca accepta, la 24 de ani, să joace fotbal în Kurdistanul Irakian. În 2016, Leca făcea parte din ”echipa” de trei români, alături de Florin Costea şi de Cristian Daminuţă, pe care Ilie Stan o aducea la FC Zakho, echipă din prima ligă a Irakului. Leca a fost singurul român care a rezistat, ceilalţi doi fiind rapid puşi pe liber, antrenorul având aceeaşi soartă. Singur, în Irak, într-o zonă de conflict, Leca şi-a făcut treaba şi a fost apreciat într-o ţară în care, cel puţin în fotbal, străinii primesc rareori şanse. 

ProSport a discutat cu Leca, acum la Concordia Chiajna, despre perioadă petrecută la FC Zakho. Parte a campaniei România 100, discuţia cu fotbalistul de 27 de ani include detalii despre situaţia reală a fotbalului irakian, despre dorul de România, dar şi despre semnele războiului din Bagdad.

Mihai, nu se pot lăuda mulţi fotbalişti cu destinaţii mai... speciale. Îţi mai aduci aminte care ţi-au fost primele gânduri atunci când ţi-a fost supusă atenţiei varianta Irak?
Mi-a fost puţină teamă. Ghidându-mă, în primă fază, după informaţiile pe care le primim noi despre ce se întâmplă pe acolo, am simţit un pic de teamă. Dar după am vorbit cu Ilie Stan, antrenorul, şi am început să privesc totul altfel. De fapt, pentru că mai mergeau doi fotbalişti români, Florin Costea şi Daminuţă, am zis că nu are cum să ni se întâmple tocmai nouă ceva acolo.

Te-ai urcat în avion, ai ajuns acolo, şi? Primele impresii care au fost?
Am fost mirat de ce condiţii aveau acolo. Echipa mea participa în campionatul Irakului, însă era din Kurdistanul Irakian. Şi eram într-o regiune frumoasă, nu ne lipsea nimic, tot ce aveam în România aveam şi pe acolo. Doar când aveam meciuri în Bagdad, în zona aia, era mai... De fapt, prima deplasare a fost specială. Foarte multe controale, în special la aeroport. 

”De Revelion am stat singur, am dormit”

Mai stricte decât ceea ce se întâmplă în mod normal la un aeroport?
Da, da! Mult mai intense. Cred că am trecut prin trei scannere pentru bagaje, au intrat câinii să ne miroasă bagajele şi tot aşa. Bine, cred că aşa ar trebui să fie peste tot ca să reducem riscurile, acum mi se pare ceva normal. Îţi oferă un sentiment de siguranţă.

Toate deplasările erau făcute cu avionul?
Mergeam cu autocarul doar până în capitala Kurdistanului, până în Arbil, şi de acolo zburam. Majoritatea echipelor erau din Bagdad sau de lângă Bagdad. La noi doar Arbilul era aproape, participau şi ei în liga Irakului.

Dorul de ţară se accentuează pe măsură ce petreci mai mult timp peste graniţe? Sau cu cât eşti mai departe de propria ţară, indiferent de cât timp petreci acolo?
Eu am prins şi sărbătorile acolo. Şi cum noi, românii, avem tradiţii în perioada asta, aveam un gol în stomac. Primeam mesaje de la prieteni, de la familie, şi eu eram acolo. Am prins şi perioada în care s-a schimbat antrenorul, am rămas doar eu şi masorul, tot român. După Crăciun, când am rămas singuri, nu s-a simţit nicio sărbătoare. De Revelion am stat singur, am dormit. 

Socializai în vreun fel cu irakienii? Cu cei de la echipă, nu cu localnicii neapărat.
Da. Sigur, nu toţi cei de la echipă cunoşteau limba engleză, dar aveam trei sau patru jucători care vorbeau. 


”Încă se văd semnele Revoluţiei la mine în Drumul Taberei. Vă daţi seama cum e în Bagdad”

Cu excepţia meciurilor de acolo, ai interacţionat vreun pic cu ceea ce înseamnă Bagdadul?
Da, am fost pe acolo. Am şi o amintire plăcută. Aveam vreo şapte jucători în echipă care aveau familia în Bagdad şi îi tot întrebam lucruri legate de ceea ce se aude, de problemele de acolo. Iar ei îmi tot spuneau că e un oraş OK acum, că nu mai sunt probleme, că se face reclamă negativă ca să nu vină străinii. De obicei, când făceam deplasarea, stăteam la hotel sau la un restaurant, ceva, în apropierea hotelului. Dar într-o deplasare am ieşit, alături de trei colegi, chiar în centrul oraşului. Mi s-a părut chiar OK, nu mi-a fost frică.

Semnele războiului se văd?
A, da! Sunt, sunt. Bine, mai sunt la mine în Drumul Taberei semne de la Revoluţie, cum să nu fie în Bagdad? (râde)

Cu excepţia familiei, desigur, de ce ţi-a fost cel mai mult dor cât timp ai stat în Irak?
De prietena mea, de prieteni. Stăteam mult timp pe internet, era un avantaj, stăteam pe Skype. Internetul era bun, aveam un router portabil, încărcam cu 45 de dolari şi aveam 15 giga de net. Oriunde în Kurdistan, pentru Bagdad aveam o cartelă specială.

Ai fost ambasador bun? Ce le-ai spus irakienilor despre ţara ta?
Am fost cu echipa aici, în ţară. Am făcut un cantonament în Poiana Braşov şi au văzut ţara, au rămas uimiţi. Au găsit multe lucruri pe care ei nu le au acolo, peisajele din Poiana Braşov i-au uimit. Bine, când auzeau ce salarii sunt pe la noi...

”Jucam derby-uri cu 25.000 de suporteri în tribune”

Mai mari?
Mai mici decât în Irak. Aveau salarii OK cât timp am stat eu acolo. De nivelul primelor trei-patru echipe din Liga 1.

Ştiau colegii tăi ceva despre fotbalul nostru?
Da, chiar aveam căpitanul pe care îl chema Jassim Haji şi îi ziceam că poartă numele celui mai mare jucător român. Şi mi-a spus că ştie, că îl ştie pe Hagi al nostru. Îl ştia pentru că era mai umblat, soţia lui era profesoară de limbă engleză, înţelegea mai multe.

Te-a făcut experienţa de acolo să apreciezi mai mult la ţara ta?
M-a făcut să apreciez mai mult casa. Mai precis, avantajul de a juca la tine în ţară, acolo unde poate să te urmărească familia, unde pot să te vadă apropiaţii. Legat de spectatori, am rămas surprins acolo. La meciurile cu echipe din subsolul clasamentului aveam, acasă, opt sau nouă mii de spectatori. La meciurile importante aveam peste 20.000, chiar 25.000. Se umplea stadionul. Un stadion nou, construit în urmă cu vreo cinci ani.

O urare pentru România!
România, trezeşte-te! Să devenim o ţară cu oamenii cu capul pe umeri. Să fim mai civilizaţi, mai respectuoşi. Ne tot dorim lucruri, doar că trebuie să începem şi noi să ni le asumăm, să le respectăm!

 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.