Toreadorul blând

Cu ironia pe care oamenii isteți o poartă mereu în bagaj, Ellen DeGeneres a răbufnit cândva împotriva stilului sănătos de viață: „Bunicul a început să meargă opt kilometri pe jos în fiecare zi când avea șaizeci de ani. Acum are optzeci și cinci și nimeni nu știe unde naiba e.”

Ei bine, nimeni n-a calculat câți kilometri a alergat Raúl Gonzáles Blanco până să înscrie patru sute de goluri. Dacă există minciuni, minciuni sfruntate și statistici, atunci acestea din urmă sunt într-un fel murăturile contabilității. Sunt acre, dar te trezesc din torpoarea mesei. Și până la urmă realitatea fără fard și patetism asta spune: Raúl a marcat de patru sute de ori. Fanaticii lui Pelé se vor grăbi să surâdă: până la mia și ceva a idolului lor e cale lungă. Cunoscătorii vor argumenta că hip hopul de azi nu mai seamănă cu valsul de-acum patruzeci de ani, așa că o mie de goluri în 2012 ar însemna mai degrabă SF decât fotbal. Și fiindcă baletul cifrelor are uneori hazul lui, un detaliu în plus: Raúl a marcat al patru sutelea gol personal la o săptămână după ce Cristiano Ronaldo a dat autograf pe golul cu numărul 4000 marcat de Real Madrid pe Santiago Bernabeu. Așadar, încă o întâlnire între raulism și realism. Recompus în grabă, „laureat” devine „rauleat”.

De ce impresionează Raúl în continuare, după atâția ani de fotbal? Din mai multe motive. Unul e charisma, forța de seducție capabilă să dreseze toate tipurile de public, de la castilienii de pe Bernabeu la minerii din Gelsenkirchen. Un altul e confirmarea, meci de meci, a principiului de extracție hipică potrivit căruia la marii campioni poate să varieze doar forma de moment, nu și clasa de joc. Iar apoi vin celelalte motive. Printre ele, refuzul personajului de-a fi isteric după ce marchează, într-o lume când golul e celebrat prin tumbe, mers de-a bușilea, șuturi în fanionul de la colț, înjurături și semne lubrice. Sau patinajul pe gheața propriei vârste, care-l așază în situația de-a fi un sportiv (nu foarte) bătrân și în același timp un simbol (nu foarte) tânăr. Sau puterea de-a fi excepțional fără să aibă calități excepționale, în afara unei dibăcii speculatorii care-i evocă de-a dreptul pe Gerd Müller și Paolo Rossi. Gică Craioveanu susținea nu demult că rar i-a fost dat să vadă un atacant care să nu-și surclaseze contemporanii la niciun criteriu tehnic și să fie în același timp peste toți ca eficiență. Și avea dreptate.

La fel de interesant, lui Raúl nu i se colorează albul ochilor când ajunge față în față cu portarul. Vrea să înscrie, nu să ucidă. E un toreador blând, care detestă sadismul și știe că nu face decât să respecte regula jocului și fișa postului. Fotbalul abundă în carnasiere de asalt care nu visează altceva decât jugulara portarului, iar postura asta nu-i șade bine lui Raúl. Poate de aceea nimeni nu l-a huiduit pe stadion, oricât de mari ar fi fost tensiunea și miza meciului. Și poate de aceea scriitorul lui preferat e Arturo Pérez-Reverte, cu spadasinii lui manierați, cu floretele lui mânuite abil, cu onoarea cazată în atrii, ventricule și suflet. El însuși peregrin printre peregrinii lui Reverte, Raúl Gonzáles Blanco își sărută inelul la fiecare gol și pune astfel pecetea pe o viață care înseamnă familie, joc, prestigiu și cavalerism.