Moartea lui Ekeng și moartea sportului

Sunt tot mai multe indicii că Patrick Ekeng n-a avut tot sprijinul în lupta sa cu moartea. Că oamenii a căror menire, a căror meserie era să-l ajute în astfel de clipe nu și-au făcut treaba cu profesionalism, cu dedicare. Blazarea s-a împletit cu panica, lipsa de antrenamente, de pregătire adecvată, de inspirație, toate aceste atribute ale reacției medicilor de la stadion l-au lăsat pe fotbalist în ghearele morții. Tocmai de aceea, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă. 

Mă aștept să înceapă și operațiunile de acoperire a urmelor vinovaților deși a fost atât de vizibilă încă de pe stadion lipsa de profesionalism a intervenției de salvare, la ani lumină față de ce vedem, de exemplu, în cazul unei intervenții la un meci din Premier League, când și pentru o ciocnire fără un asemenea grad de risc operațiunile echipei medicale sunt mult mai elaborate și jucătorul părăsește terenul pe targă cu o mască de oxigen pe față.

Însă incidentul fatal din cazul lui Ekeng se putea întâmpla nu în buricul Bucureștiului, la poalele Spitalului de Urgență, la un meci de Liga 1, ci la un banal antrenament la care nu beneficiezi de o asistență medicală presupusă de top. Atunci nu mai poți direcționa vina spre această echipă medicală. Și atunci, în mod paradoxal, îți dai seama că acest cerc al vinovăției se lărgește, că în grupul complicilor intrăm, de fapt, cu toții. 

Și asta pentru că acești oameni, Ekeng, Puerta, Foe, Hîldan, Vrăbioru, Andre Agassi, Steliana Nistor, Florence Griffith Joyner, Jonah Lomu, Marco Pantani și mulți, mulți alții sunt în mod eronat numiți sportivi. Unii au decedat pe stadioane. Alții după ce s-au lăsat, dar când erau foarte tineri, purtând și ei blestemul numit în mod fraudulos „sport”. Alții trăiesc, dar precum Agassi care mărtusirea în biografia lui că, deși avea 36 de ani, se simțea de parcă avea 96. Sau precum Steliana Nistor, campioană mondială la gimanstică, chinuită de durerile la coloană.

Cu toții suntem complici pentru că, în realitate, spectacolul gustat de miliarde de oameni în fotbal, atletism, biatlon, ciclism, tenis, rugby, gimnastică, handbal, canotaj, în orice „sport”, nu este sport. Suntem cu toții spectatori pe un imens „Colosseum” în care-i vedem, noi înșine transfigurați de ură, pe acești gladiatori ai vremurilor moderne luptând „până la moarte și dincolo de ea”.

Pune două echipe să joace precum într-un meci între Blackburn și Everton din 1889. Mai oferă cineva miliarde de lire precum la ultimul contract din Premier League? Nu mai vrea nimeni să vadă așa ceva nici pe gratis. Vrea cineva să vadă un meci de tenis ca la Wimbledon în 1911? Vrea să vadă cineva un Le Tour ca în 1951? No… Nu concepem să vedem decât un Djokovic ieșind mereu din camera hiperbarică și câștigând săptămână de săptămână ca un cyborg. Doream să-l vedem pe Lomu spărgând orice barieră, de parcă juca în echipa de rugby a celor de la Marvel. Nu doream decât să-l vedem pe Pantani urcând munții în șa ca la o plimbare prin Herăstrău.

Însă, din când în când, câte o inimă mai cedează. Pe teren, când niciun adversar nu este prin preajmă. Sau în somn. Sau, te mai trezești din somn, dar, la 36 de ani, îți trebuie un ritual complicat, de câteva minute, pentru a te ridica de la podea, acolo unde dormi, și nu pe salteaua insuportabil de moale, chiar dacă ești cazat în camera de 5.000 de dolari pe noapte.

Industria a luat locul „sportului”. Pentru că vrem mult mai repede, mult mai sus, mult mai puternic. Nu vrem să vedem oameni ca noi în arene. Vrem „Superman” live. Vin „întăritoarele”, „metodele de recuperare”, „antrenamentele la sânge”. Carcasele acestor sportivi sunt tot mai gonflate, placate de mușchi tot mai impunători. Dar, ce să vezi… În interior există un mușchi, inima, capilarele, venele… Ele se încăpățânează să rămână ca pe vremea când sportul era doar sport, nu arena nemiloasă în care se înfruntă gladiatorii vremurilor moderne în fața ochilor injectați din  tribune.