Sindromul Mutu

Așa ne trebuie. Brandan a privit de sus vestiarul Stelei, se spune, și de fapt ne-a privit pe toți de sus. Argentinianul a știut cum să cumpere vestiarul Stelei, l-a citit dintr-o ocheadă și a simțit câte parale face o echipă rătăcită la opt puncte de lider. Brandan n-a făcut altceva decât să-i cumpere la prețul corect pe Tănase, pe Tătărușanu, pe oricare dintre Costea, pe toți ceilalți. Un mercurial evident distorsionat de cocoloșirea lor în mass-media sau în colțul Cișmigiului. Mai ușor cu criticile ca nu carecumva să se dezmembreze Tătărușanu. E încă tânăr, să nu i se înmoaie genunchii. Cu atâtea articole de îmbărbătare cu subiectul Tătă după dubla cu Twente n-au fost consolați Rică Răducanu după pocinogul cu cehii, Lung după Kosice ori Prunea după sfertul cu suedezii din America. Toți laolaltă. În cazul lui Tătărușanu însă s-a apelat și la rigla salvatoare la golul de la București – cu câți centimetri a stat oare mai în față? – și la sintagma „ezitare nefericită” la Enschede. Pe șleau, din două goluri încasate cu Twente, unul și jumătate poartă marca înregistrată Tătărușanu.

Nu așa s-a scris eliminarea, ci doar a cântărit. Dar ceilalți, doar fotbalul nu e tenis, unu contra unu? În dreptul celorlalți e trecut acel zero împovărător de la București și de la ei. Același zero care e scrijelit  de enervant de mulți ani în dreptul lui Dinamo, CFR sau Rapid. Același zero și din dreptul naționalei bineînțeles. Doar așa am ajuns unde am ajuns. Ar fi să-i zicem sindromul Mutu care a îmbrobodit ultimul deceniu al fotbalului nostru. După fiecare boacănă a lui Mutu, la națională, la Chelsea, la Florența, oriunde, cineva ne tot trăgea de mânecă: să nu-l punem la zid pe nefericitul Mutu, merită încă o șansă și încă una. Din iertare în iertare, dintr-o îngăduință complice într-alta, ne tot strofocăm acum să sărim măcar de locul patru în niște preliminarii.   

La urma-urmei, bocitoarele suntem noi, nu Bourceanu și asta o știe mai bine decât oricine chiar Brandan. Dincotro bătea vântul, s-au născocit mult prea multe alibiuri străvezii care să justifice seceta dintre golurile memorabile în cupele europene ale lui Tănase, vorba lui Mironică. Precum într-un echipaj de husky care trage la o sanie, Brandan doar și-a arătat colții la nevolnici și la puturoși și a fost de ajuns ca să se pună șef de haită.                                            P.S. Două observații pe marginea lacrimilor lui Bourceanu: 1.Dragă Alin, nici căpitanul Tudorel Stoica nu ne-a prea răsfățat cu pase de 40 de metri gen Liță Dumitru. Nu i-a contestat nimeni banderola cu acest argument. 2. După atâtea dezastre ca jucător de cupe europene – cu Bruges, cu Monaco, cu Nantes ș.a.m.d. -, ba încă din primele tururi ale anilor ’70, poate că și lui Iordănescu trebuia să-i scape măcar o lacrimă… De crocodil rușinat. Iar pe atunci Steaua avea una dintre cele mai puternice garnituri din întreaga sa istorie.