Rednic a plecat, vin alţi zece la cântar! Delirul: când fotbalul ajunge ca un poker jucat de cartofori nebuni

3 iun 2019 797 afişări Blog

...A plecat şi Rednic. Le fel ca şi ceilalţi, cu patronul şi “specialiştii” lui strigând “Huo!” în urma sa.

...Privind Dinamo din afară, Negoiţă pare un cartofor nebun, care amestecă la nesfârşit cărţile sperând că de data asta va trage asul de treflă. Din timp în timp, scoate o carte din pachet, la nimereală, şi o aruncă pe masă, din ce în ce mai panicat, pe măsură ce vede că ratările se înmulţesc.

La rândul lor, antrenorii - cărţi de joc înşiraţi pe dreptunghiul verde al stadionului din Ştefan cel Mare comit, în serie, aceeaşi eroare. Unul după altul, ca într-o veritabilă Zi a Cârtiţei, vin şi pleacă respectând scenariul STAS, fără să înţeleagă că, de fapt, nu sunt decât imitaţii de serie ale aceleiaşi jucării.

În linii mari, filmul ăsta prost care rulează la Dinamo deja de 6 ani are o naraţiune repetitivă: noul antrenor vine acceptând condiţii de neacceptat – salariu sub ştaiful clubului, condiţii proaste, obiective imposibil de realizat cu lotul pus la dispoziţie, investiţii zero.

Ştim deja pe de rost şi replicile. Noii veniţi acuză starea (întotdeauna lamentabilă) în care au găsit echipa, indicându-l implicit pe predecesorul de pe banca tehnică drept vinovat şi cauţionând, astfel, conducerea (patronul).

Mandatul durează 3-8 luni (uneori, nici atât), apoi, când minciunile, explicaţiile şi scuzele nu mai ţin, omul nostru, cel care la început spusese că echipa e bună, dar ăla care a antrenat-o înainte a fost prost, este la rândul său sacrificat şi adus un alt antrenor, care o ia de la capăt: din nou speranţe, din nou condiţii proaste, din nou promisiuni şi din nou acuze la adresa celui care a plecat.

Nişte neisprăviţi la costum

De fiecare dată, singurul care câştigă este patronul Negoiţă. N-are bani, pricepere şi sfătuitori să facă performanţă, aşa că se mulţumeşte cu această schemă, unică şi repetitivă, de a-şi înşela publicul vânzându-i iluzii. Iar publicul, ce să facă?, pleacă după fentă. Lunile şi anii trec, în timp ce suporterii, tot mai puţini şi mai blazaţi, aşteaptă, mereu şi mereu, minunea de la noul antrenor. Aşteaptă un Lucescu low-cost, un Vrăjitor din Oz, un alchimist în stare să transforme tabla ruginită în aur.

Totul, dar absolut totul, trădează la Dinamo profunda neînţelegere a fotbalului, în particular, şi a afacerilor, în general, la acest domn patron şi la aşa-zişii conducători executivi care poluează birourile. Nişte neisprăviţi la costum şi cam atât.

Marea problemă nu e antrenorul-paratrăznet. Nu e nici măcar bugetul clubului. Marea problemă o reprezintă chiar modul în care e organizat FC Dinamo. Fără viziune strategică, fără seriozitate, fără interes şi pricepere, fără nici cea mai vagă idee despre cum arată, azi, un club profesionist de fotbal. Oamenilor ăstora li s-a dat pe mâini o găină cu ouă de aur (citez aici un impresar cunoscut din fotbalul nostru, „spuneţi-mi încă un domeniu în lume unde o marfă – fotbaliştii – luată azi cu 100.000 de euro poate fi vândută peste un an cu 2.000.000!“) şi ei, în loc s-o îngrijească, îi smulg penele una câte una, de vie, înainte s-o taie şi s-o pună pe foc.
Poate nu ştiaţi, dar Dinamo, aşa mediocră cum e, a încheiat pe profit financiar fiecare din ultimii ani.

Dinamo, ca o tarabă la margine de drum, în târgul din Vitan

Dinamo, devenită momentan singurul brand istoric al României fotbalistice, e azi ţinută la nivel de tarabă întinsă la marginea drumului, în târgul din Vitan. Nu se ştie acum ce va fi peste o oră, dar peste un an! De două ori pe campionat, de obicei în pauza de iarnă şi în pauza de vară, are loc la „roş-albi“ o revoluţie. Negoiţă realizează brusc că aşa nu se mai poate. Da, dintr-o dată vede totul cu claritate de cristal, nu are cum să ia titlul cu jucători de 20 de ani. E păcălit de impresari şi colaboratori să renunţe la proiectul abia început, dă afară copiii pentru a aduce nişte reşapaţi, cine ştie de pe unde, unul mai slab ca altul. „New Dinamo“, găselniţa de marketing, moare ca să facă loc unei „investiţii serioase“. La care se renunţă din nou, după alte 3-6 luni, când se ratează următorul obiectiv şi se constată că străinii aduşi erau scumpi şi nu tocmai „ce trebuia“. Din nou se operează o tăiere de costuri, sunt aduşi iar nişte copii care joacă aproape pe degeaba şi se scoate de la naftalină conceptul media „new Dinamo“.

Şi tot aşa. În cerc, mereu în cerc, străduindu-se să-şi apuce coada.

Sute de rednici care aşteaptă la uşa domnului Negoiţă

Problema nu e, până la urmă, Andone – Contra – Miriuţă – Bratu – Niculescu – Rednic - cine-o-mai-veni-acum, deşi toţi aceştia n-au făcut decât să recite după cum le-a suflat patronul.
Problema e la Negoiţă. Singura logică a tot ceea ce face acest om este că încearcă să scoată ce se mai poate scoate înainte să scape de club. Altfel, prostia asta de la Dinamo chiar n-are sens.

De la venirea noului patron, singurul antrenor extras din joben care ar fi putut să facă treabă a fost Rednic. Dar, în orbirea şi nepriceperea lui, Negoiţă n-a înţeles nimic. În fiecare din cele două mandate ale lui Rednic, i-a reproşat acestuia că, dându-i pe mână o echipă de play-out, fără bani, fără investiţii, fără condiţii, s-a clasat „inacceptabil”. Prima oară, în 2016, „doar“ pe 4, când el, patronul, ar fi vrut titlul. Acum trei ani, ca să rămână, Rednic a cerut o mărire modică de salariu (2.000 de euro) şi procente (10%) la transferul jucătorilor. Lucru pe care îl practică şi alţi antrenori, în frunte chiar cu Mircea Lucescu.

Dar lui Negoiţă, dezvoltator imobiliar şi mare întreprinzător în industria hotelieră, i s-a părut atunci ceva de neconceput. Cum adică, să dea din profitul LUI, chiar dacă era făcut de altul? Lasă, că găsim noi destui, sute, ca Rednic! Uite cum aşteaptă la uşă!

Aşa că apropiaţii marelui patron s-au apucat să intoxice publicul cu culise mai mult sau mai puţin adevărate despre „grozăviile“ făcute de antrenorul care stopase seria dezastrelor din meciurile cu FCSB şi readusese Dinamo, pentru prima oară în acest deceniu, în lupta pentru titlu.

De atunci, după plecarea lui Rednic din vara lui 2016, Dinamo a luat-o la vale. Sutele de rednici pe care-i credea Negoiţă înghesuindu-se la uşa lui s-au dovedit, în fapt, nişte veleitari. Nimeni n-a putut opri prăbuşirea.

Andone a acceptat să-şi asume obiectivul locului 1, când era clar că n-are lot de aşa ceva. Apoi a plătit această nesăbuinţă fiind scos ţap ispăşitor şi aruncat pe uşă afară pentru a-i face loc lui Contra.

Actualul selecţioner a venit pe fondul unui val de „surse“ care povesteau cât rău a făcut Ando la echipă.

Contra a părăsit barca la timp, mutându-se la naţională când Dinamo lua apă pe la toate încheieturile, iar zvonurile despre incompetenţa sa la transferuri începuseră să se reverse dinspre Rin către presă.
Miriuţă i-a luat locul într-o gălăgie asurzitoare, promiţând victorii cu FCSB şi trofee. A rezistat până la sfârşitul sezonului regulat, fiind îmbrâncit penibil pe scări după ce a ratat calificarea în play-off.

Şi înlocuit de Bratu, care bine-nţeles că a purces la încă o curăţenie generală, renunţând la numeroşi jucători „scumpi“ ca să aducă „sânge proaspăt“.

Perioada de graţie a trecut, Bratu a fost şi el alungat în şuturi, împachetat de poveşti care de care mai dubioase şi incriminante.

Claudiu Niculescu, înlocuitorul său, a rezistat trei săptămâni. I s-a “dat viteză” imediat ce Mircea Rednic (iar el!) a devenit disponibil.

Pentru a doua oară în era Negoiţă, Rednic a acceptat să vină, menţionând că „am făcut-o în condiţiile mele”. Care erau, de fapt, tot ale patronului.
A luat echipa în cea mai proastă situaţie de care-şi amintesc până şi cei mai bătrâni suporteri dinamovişti să fi existat vreodată. Şi-a asumat misiunea de a gestiona cel mai prost lot din câte a avut Dinamo, apoi de a-l schimba din mers, împreună cu eşecurile inevitabile. A făcut economie la cheltuielile pe care le găsise, 142.000 de euro plus taxe pe lună plătiţi salarii către jucători.
Apoi, când a cerut bani de investiţii pentru sezonul următor, în care promisese că se va bate la titlu, Negoiţă l-a dat şi pe el afară. A doua oară.

Dar, ca de obicei, minunea întârzie. Patronul şi specialiştii săi rămân în urmă, să “salveze” situaţia, aşa cum au salvat-o de atâtea ori până acum.

Din salvare în salvare, Dinamo ajunge la retrogradare.

Mai dai un leu, mai tragi o dată

Sunt acolo, la locul lor, toate semnele că pe uşă se pregăteşte să intre următorul ţap ispăşitor. Va accepta condiţiile patronatului: salariu mic, investiţii zero, obiective majore şi de neatins. În spatele său e Neantul. Clubul n-are niciun element care ar putea justifica pretenţiile. Nu există un centru de copii şi juniori performant, nu există strategie pe termen lung, nu există conducere profesionistă, în birouri lipsesc specialiştii. Un club din străinătate îşi permite, la un moment dat, rateul unui antrenor mai slab pentru că sistemul, cultura organizaţională din spatele omului de pe bancă, funcţionează ireproşabil. Fiecare rotiţă din club îşi ştie cu precizie rolul şi locul, îşi îndeplineşte obligaţiile din fişa postului şi mecanismul toarce sub picioarele tipului la costum care se agită pe margine în timpul meciurilor.

Dar la Dinamo, sub tălpile goale ale lui Andone-Contra-Miriuţă-Bratu-Niculescu-Rednic nu e nimic. Pământ bătătorit şi atât.

Hai, mai faceţi o dată cărţile!

Versiune selectata: mobil / standard