Înapoi, la fotbalul de Partid, de Stat și cu epoleți. Pe când iar bătăi între gradați, în tribune?

„La meciuri, în special când joacă Dinamo și Armata, stadioanele sunt aglomerate de militari și dinamoviști. Peste tot vezi șepci kaki și șepci albastre! La un meci, care a avut loc de curând, au fost bătăi între ofițerii de la Armată și Securitate!”

Cuvintele de mai sus au fost rostite de Manole Bodnăraș, președinte al Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport al Guvernului, acum 65 de ani, într-o ședință cu scandal din luna mai 1953.

România tocmai își ucisese, laolaltă cu toate afacerile private, și fotbalul profesionist. Venus, echipa boierilor din București, ajunsese în Liga 4 și, apoi, dispăruse. Ripensia, prima echipă profesionistă din România, se desființase. Carmen, apărută mai târziu din pasiunea industriașului Mociorniță, fusese exclusă ca să fie băgată în loc, direct în Liga 1, echipa Armatei. Ciocanul/Maccabi, clubul susținut de oameni înstăriți din comunitatea evreiască, fusese înghițit de Ministerul de Interne. Unirea Tricolor, echipa românilor din București, finanțată de negustorii din Obor, fusese și ea acaparată de Miliție. Baronul Neuman, industriașul care crease UT Arad, plecase pe bicicletă din țară.
Nimic nu mai era, în România, „ca înainte”. Noii veniți striveau cu barosul populismului, urii și al prostiei ideologizate o țară întreagă.

După ce pusese mâna pe putere, Partidul Comunist dăduse, de fapt, lovitura de grație întregii națiuni. Capturase toate instituțiile, desființase partidele de opoziție, înscenase procese „ale poporului” pentru elitele societății civile și economice. „Comunismul m-a învățat să fur”, povestea pictorul Ștefan Câlția, amintindu-și cum, copil fiind, pe câmp, la strânsul recoltei, alături de părinți, ascundea de Miliție grâul în vasul de lut unde pretindea că are apă, ca să poată duce acasă măcar câteva grăunțe rodul propriei munci de peste an, pentru că întreaga cantitate era rechiziționată de Partid.
Fotbalul nu scăpase. În perioada interbelică, jucătorii fuseseră profesioniști. Cluburile – la fel. Și nu fusese deloc atât de rău cum s-a spus mai apoi. România jucase la toate cele trei Cupe Mondiale (1930, 1934, 1938) – e drept, fără mari performanțe, dar fusese acolo. Rapidul se calificase într-o finală de cupă europeană (care nu s-a mai jucat niciodată din cauza războiului). În campionatul intern erau o grămadă de vedete. Echipele cu bani aduceau stranieri. Se importau maghiari (Ungaria anilor ”30 era în fotbal un fel de Spanie a zilelor noastre), greci, sârbi.
Erau și bani mulți, și tribune arhipline, și branduri iubite, și investitori, și rezultate.

După 1945, fotbalul de Partid și Stat a luat locul fotbalului privat. „Privații” erau niște porci, niște vânduți, fotbalul nu era o meserie onorabilă, așa că jucătorii și antrenorii se puteau antrena cât voiau ei după cele 8 ore petrecute în fabrică, unde fuseseră încadrați obligatoriu.
În câțiva ani, s-a ales praful. Situația a devenit atât de dezastruoasă, încât până și analfabeții și golanii cu care Partidul populase guvernul și toate ministerele au înțeles că un om nu mai poate da eficient cu piciorul în minge după ce a stat o zi întreagă în picioare lângă strung.
Dar nici să se întoarcă la profesionism nu se mai putea. Era de porc să recunoască greșeala și, oricum, ideologia nu le permitea.
Așa că au făcut ce făcea toată lumea în comunism: măsluiau realitatea. În acte, fotbaliștii erau tractoriști, sondori, electricieni, soldați, milițieni. În realitate, își luau chenzina și o indemnizație de efort de la sindicat, dar nu dădeau pe-acolo decât din an în Paște, la controale.
Prin ”50, în campionat mai rămăseseră doar echipele muncitorești: Flamura roșie Arad, Locomotiva București, Locomotiva Timișoara, ICO Oradea (trecută la Întreprinderea Comunală Oradea), Locomotiva Tg. Mureș, Metalul Reșița, Locomotiva Sibiu.

Și, bineînțeles, Regele: fotbalul cu epoleți, favoritul regimului. CCA București se bătea cu Dinamo București. Uneori, așa cum ați putut citi la început, la propriu. Păruiala era generală și începea chiar de sus.
În acest fotbal etatizat, în care echipele erau finanțate de stat, grosul poporului era sac de box pentru Armată și Miliție. Pentru că generalii, între ei, nu puteau, totuși, să se bage unii pe alții la pușcărie, îi băgau pe alții. Războiul se purta prin intermediari. Se racolau/răpeau/încorporau/amenințau jucătorii buni ai cluburilor „muncitorești”. „În 1956 aveam 19 ani și, deci, trebuia să-mi satisfac stagiul militar. M-au luat (n.r. – cei de la Steaua) pe sus și m-au suit în tren. La Craiova m-au băgat direct într-o unitate militară. A fost vorba mai mult de o reținere, nu de o arestare… Înainte de acest episod, discutasem cu comandantul clubului Dinamo. Îl chema Aman și mă simpatiza enorm. M-a vrut în echipa lor”, povestea Emeric Ienei, furat de la Flamura Roșie Arad (UTA).
Problema era cunoscută la cel mai înalt nivel. „(…) CCA și Dinamo practică racolajul. CCA și Dinamo s-au bătut pentru obținerea unui jucător. În timpul certei a intervenit Securitatea și a simulat arestarea jucătorului. Vaczi și Serfözö, când au fost mutați de la Oradea la Arad, au fost amenințați de Miliție și Securitate că, dacă vor pleca, li se vor aresta părinții. Serfözö a avut curajul să plece, dar a fost dat jos din tren de un milițian”, reclama generalul Dumitru Petrescu, pe atunci șeful fotbalului, în 1953. „Acum avem în Divizia A patru echipe militare (n.r. – adică o treime din total, primul eșalon numărând atunci 12 echipe). Există toate condițiile ca în anul acesta să mai intre încă două, iar de la anul, încă două, aceasta datorită faptului că armata și Dinamo practică racolajul”, observa același general.

Unde a dus toată povestea asta, vă veți întreba, și ce legătură ar avea ea cu fotbalul și, în general, cu România actuală?

Păi, nici atunci nu s-a făcut totul peste noapte.
Dar azi avem, în Liga 2, doar 5 echipe, din 18 rămase în competiție, care nu trăiesc din banii publici. În Liga 3, proporția bugetofagilor e și mai mare. Fenomenul s-a extins progresiv în Liga 1. Cel puțin 4 din cele 14 sunt echipe de stat.
Cât de performant este acest sistem, cât de eficient sunt cheltuiți banii statului, se vede din rezultate: 5 din 6 echipe din play-off sunt (deocamdată) private. Dar lucrurile sunt în mișcare…

Gazeta sporturilor scrie joi că Adrian Năstase se numără între cei care ar urma să intre în componența ONG-ului destinat să preia controlul clubului.

CSA Steaua este deja branșată la banii Armatei – adică publici. Buget 150.000 de euro pentru o echipă de Liga 4. E bine, nu?

Partidul a pus steagul pe brandul Rapid și acum face nodul, să-l lege la buget. Păi, de ce n-ar face-o? 350.000 de euro în primul an. Pentru Liga 4!

Steaua și Academia se bat azi pentru locul 1 în campionatul Bucureștiului. Există însă planuri – ProSport deține această informație – ca FRF să găsească o modalitate de a le „invita” pe amândouă direct în Liga 2.
Asta, după ce fuseseră deja băgate peste rând, astă-vară, în Liga 4.
Tot în Liga 2 sunt așteptate alte branduri mari azi finanțate de la buget: Farul, U Cluj, Oțelul. Le așteaptă deja acolo UT Arad, FC Argeș Pitești, Chindia Târgoviște, Foresta Suceava, Dacia Unirea Brăila. De ce nu, Afumați, Snagov, Balotești, Clinceni, Miroslava? Ce, acolo nu se poate face performanță?

Conducători ai cluburilor private povestesc pentru ProSport că se sufocă în mediul ăsta. Că lupta e neloială. Că nu merge așa. Banii pe care ei îi câștigă alergând ca nebunii și bătându-și capul să găsească soluții de marketing și sponsorizări, alții îi primesc de azi pe mâine de la Primării și Consilii Locale. Banii lor, de fapt. Banii noștri. Sunt orașe și comune unde nu există canalizare și asfalt, dar e echipă de fotbal. Cu zeci de angajați, cu buget de sute de mii de euro.
„Există finanțare”, cum ar spune acești „oameni de fotbal” lipiți la banul public.

Mai aveți puțină răbdare. La un moment dat, se va întoarce, el, și momentul chipielor!