Din bube, mucegaiuri şi noroi s-a mai născut un superstar. Cum a urcat Simona Halep singură Everestul tenisului

14 iul 2019 1089 afişări Blog

Simona Halep, fata de 27 de ani venită dintr-o ţară care nu are niciun teren de tenis cu iarbă, a câştigat turneul de la Wimbledon. Asta e ştirea, de fapt.

Cum e posibil aşa ceva? Dar e posibil, oare?

Nu e logic, nu prea are sens. Dar, da. S-ar părea că e posibil.

De fapt, cu victoria din capitala tenisului mondial validăm naşterea noului superstar al sportului românesc.
Era şi timpul. Trecuseră cam 20 de ani de la retragerea ultimului. Ştiţi reclama de la BRD: Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi. Împachetaţi, reîmpachetaţi, răs-răs-reîmpachetaţi.


Pe viitor, formaţiile punk improvizate în spoturile publicitare cu superstarurile sportului românesc vor trebui să mai primească un membru: Hagi, Nadia şi Năstase + Simona

Despre ce era vorba: un supestar al sportului planetar de la începutul anilor ’70 ai secolului (şi mileniului) trecut (Ilie Năstase), o legendă apărută la mijlocul anilor ’70 (Nadia Comăneci), o vedetă a fotbalului din anii ’80-’90 ai aceluiaşi ev.

Au trecut aproape două decenii de la retragerea ultimului dintre aceşti colosali sportivi. România încă se mai raportează la ei, dar timpul trece implacabil şi dacă noi trăim în trecut, restul lumii nu ne aşteaptă. Generaţiile care tresar la auzul numelui “România” şi răspund pe loc “Ilie”, “Nadia” şi “Hagi” sunt la crepuscul. De atunci au apărut alţii şi alţii, iar firul părea, cumva, retezat.
Simona a apărut la timp în viaţa României. Ea este “next romanian superstar”. Azi e rândul ei. Ea este simbolul numărul 4.

Există o discrepanţă între uriaşa dimensiune la care a ajuns azi Simona ca sportiv şi percepţia ei în rândul publicului din propria sa ţară. Paradoxal, era nevoie de triumful de sâmbătă, de o victorie zdrobitoare într-o finală cu sperietoarea Serena Williams (6-2, 6-2), pentru ca oamenii să înţeleagă cât de sus a ajuns tenismena Halep. Orice altă victorie, în faţa oricărei alte adversare, ar fi stârnit discuţii printre exigenţii şi competenţii săi compatrioţi. “Doar” victoria de anul trecut, de la Roland Garros, era insuficientă.

Dar aşa, sunt două victorii: Roland Garros 2018, Wimbledon 2019. Plus patru finale: Roland Garros 2014 şi 2017, Australian Open 2018, Turneul campioanelor 2014. Plus 5 ani în top 10 mondial – clasamentul WTA.
De necrezut. Se elimină orice discuţie privind “întâmplarea”.

Veţi spune acum că e absurd să invocăm măcar cuvântul de mai sus. Şi totuşi. Priviţi subsolul articolelor despre Simona, priviţi comentariile de pe Facebook. Discuţia există, n-are rost s-o ignorăm.

Şi totuşi, revenind la discuţia iniţială: cum a fost posibil ca Simona, fata care s-a întâlnit atât de rar cu iarba în perioada de început şi de formare ca sportivă, să câştige la Wimbledon?

Pare un miracol. Şi, într-un fel, chiar este.

Nu ţine de explicaţii logice, n-are legătură cu sistemul, nu se intersectează cu condiţiile minunate pe care ţara, federaţia, oamenii le creează pentru copiii României.

Ceea ce a făcut şi face Simona intră, cumva, în categoria explicaţiilor pe care, cândva, am fost curios să le aflu de la marii noştri campioni. Pe rând, i-am întrebat pe Cristian Gaţu, Ilie Năstase, Gică Hagi cine i-a învăţat, cum au reuşit să ajungă la performanţele excepţionale atinse în carieră. Cu ce i-a ajutat sistemul public, statul român, să devină vedete mondiale.

Gaţu, cel mai bun handbalist din lume crescut într-o ţară care n-avea săli şi terenuri de handbal. Năstase, ajuns cel mai bun tenismen din lume aproape de unul singur, bătând pe maidane când mingea de tenis, când mingea de fotbal. Gică Hagi, devenit vedetă mondială după ce a spart ferestre pe maidane şi a fost refuzat la selecţii pentru că era prea mic de statură.  
Pe rând, mi-au răspuns la fel: “Nimeni”. S-au învăţat singuri, şi-au început drumul pe câmpuri, pe coclauri, fără antrenori, fără suplimente de efort, fără echipament de firmă, fără nutriţionişti şi fără părinţi roind în jurul lor. A fost geniu, a fost muncă, a fost ambiţie. A fost Testamentul lor sportiv, exact aşa cum l-a descris Arghezi pe al său: "Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". 
Simona poate că n-a învăţat singură. Dar succesul de la Wimbledon n-avea cum să-l construiască acasă. Din simplul motiv că, în România, nimeni nu ştie cum se îngrijeşte profesionist un teren de tenis pe iarbă.
Aici, Halep îşi întâlneşte iluştrii predecesori, giganţii sportului românesc: s-a învăţat singură.
Aceasta este o poveste pe care cineva, cândva, va trebui să o povestească lumii întregi.

Versiune selectata: mobil / standard