Cum își mănâncă Dică tinerețile la cursuri și de ce trebuie salvat Rădoi din ghearele școlii

Ce mai e și un doctor azi, când presa descoperă aproape în fiecare zi câte un înalt demnitar ajuns prin fraudă la titlu? Așa ajungem să avem premieri și vicepremieri cu lucrări de doctorat plagiate ordinar și îndrumători de doctorate care nimeresc doar din greșeală acordul subiectului cu predicatul.

Ce mai înseamnă o simplă diplomă de Bacalaureat, când sunt descoperite clase întregi cu lucrări identice, până la virgulă? Așa am ajuns să vărsăm în societate, anual, generații de analfabeți cu patalama. Chimiști care nu știu formula apei, fizicieni care nu știu Legea lui Ohm, matematicieni care nu știu tabla înmulțirii, geografi care nu știu diferența între Arctica și Antarctica, doctori care nu știu unde e ficatul, ingineri constructori care nu știu să calculeze o structură de rezistență, arhitecți care pot proiecta, cel mult, niște vacanțe în Grecia.

Ce mai reprezintă o carte azi, dacă pușcăriașii semianalfabeți și bogați umplu rafturile bibliotecilor? Așa s-a ajuns ca George Copos să scrie despre domnitorii români din Evul Mediu, iar Cornel Penescu – despre cum se face presă. De fiecare dată, „lucrările științifice” au fost girate de profesori universitari și de editori care spun că se respectă.

Ce mai probează un permis de conducere, când primarul Sectorului 4 din București – care a intrat la liceu la 28 de ani – și le-a luat pe toate, de la motocicletă până la tir, într-o singură zi? Și așa am ajuns la haosul de pe șoselele României.

Ce mai contează și un carnet de antrenor, când „ți se oferă șansa” să ajungi direct pe banca unei echipe din prima ligă și fără el?

Această ruină a instituțiilor face să nu mai poți spune acum cu fruntea sus că ești doctor, inginer, scriitor sau antrenor în România. Oricând riști un zâmbet șmecher în colțul gurii: „Las”, că știm noi!”.

În campionatul de fotbal al României e fix ca-n viața de dincolo de stadion. Totul e butaforie, o imensă maimuțăreală a Occidentului. ,,Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea (…), mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, decât să le facem toate acestea fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi”, reclama Titu Maiorescu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ce s-a schimbat de atunci?

Amicul Florin Marian observa că, acum câțiva ani, șeful Fiscului îi învăța pe Gigi Becali și Cristian Borcea cum să evite plata impozitelor către stat, iar acum, Dan Apolzan, șeful Școlii de Antrenori a FRF, îl îndrumă pe Mirel Rădoi să păcălească sistemul pentru a-și lua carnetul de antrenor. Rădoi n-are Bacalaureatul, așa că Apolzan nu l-a sfătuit să învețe și să-și ia examenele, înainte de a se înscrie la cursurile de antrenori, i-a șoptit că peste Prut, la Chișinău, poți lua diploma și cu numai 9 clase.

Maiorescu nu își va fi imaginat, acum 150 de ani, că va veni o vreme în care ciobani și vânzători de butelii vor fi repere în România, dar esența poveștii e aceeași. După reformele mimetice ale lui Cuza și organizarea României conform cu modelul Franței, se ajunsese la situația bizară de a avea tribunale fără judecători și avocați, primării fără funcționari, poliție fără polițiști, școli fără profesori, spitale fără doctori. Statul nostru nu avea, pur și simplu, suficienți oameni alfabetizați pentru a trece la noua organizare. Așa că s-au pus degrabă la cale primele fabrici de diplome.

Acum, în 2015, suntem în momentul în care sensul școlii s-a diluat până la dispariție. Nicolae Dică își etala, după Steaua-Voluntari, nemulțumirea de a fi nevoit „să piardă timpul” cu niște cursuri, să-și mănânce, practic, tinerețea plimbându-se pe băncile școlilor pentru a primi un nenorocit de carnet de antrenor. „Noi suntem tineri la început de drum. Ce să facem, să stăm până la 45-50 de ani, să nu antrenăm, și să vin la 45 de ani să antrenăm? Să stăm 10 ani, 15 ani acasă? Nu putem să facem acest lucru”, sublinia Dică, el însuși cursant al Școlii de Antrenori unde, menționează cu obidă, a lipsit doar o dată, fiind avertizat că la a doua absență va fi exmatriculat.

Pentru Dică, pentru Rădoi și toți cei – foarte-foarte mulți – ca ei, școala e o pierdere de vreme. Fraierii să-și mănânce 5 ani din viață ca să pună mâna pe diplomă! Deștepții o iau pe scurtătură. E suficient să știi pe cine trebuie ca să scapi de chin. Ideea că acele cursuri sunt pentru a învăța o meserie, că între coperțile manualelor și ale caietelor s-ar putea ascunde idei interesante, că așa îți poți crește valoarea profesională – toate sunt tâmpenii. Știu ei mai bine cum stă treaba, doar au fost fotbaliști!

Și știți ceva? E normal să gândească așa! Sistemul le permite. E îndeajuns să se uite la unii dintre absolvenții cursurilor pentru licența Pro din ultimii ani. Cum au intrat, așa au ieșit pe poarta Școlii de Antrenori. A, scuze, la ieșire aveau în buzunar și-o diplomă. Nu vă imaginați că Rădoi a descoperit acum șmecheria. El doar o folosește. În trecut, jucătorii își cumpărau de-a dreptul carnetul de la Școala de Antrenori cu 100 de dolari. Funcționarii instituției erau ca niște prestatori servicii. După ce ieșeau din birou, cei care-i șpăguiau scuipau disprețuitori: „Atât costă în România o diplomă!”.

Atât costa. Între timp, s-au schimbat destule în România. Viața s-a scumpit și s-a trecut la euro.