Când Ajax şi Armin van Buuren ne cheamă în viitor: "This is what we love. This is who we are. Giving dreamers believe. Today we cry. But we will rise. Rise like we always do"

10 mai 2019 539 afişări Blog

Azi nu va fi despre Tottenham, despre Liverpool, despre învingători, despre tactică şi teorie şi nu neapărat despre fotbal. Va fi despre viaţă şi despre cum ştim să trăim. Despre cum ştim să vorbim, cum ştim să ne trăim emoţiile, cum ştim să ne construim pe noi şi pe cei din jur.

Joi dimineaţă, când totul se sfârşise, pe conturile de Facebook şi de Twitter ale clubului Ajax Amsterdam viitorul începuse deja. “Cineva” pregătise 90 de secunde, un filmuleţ care transforma deja în istorie glorioasă drama care tocmai se încheiase, la miezul nopţii, pe Johann Cruyff Arena. Ajax ratase incredibil calificarea în finala Ligii Campionilor, după 1-0 în tur, la Londra, şi 2-0 în minutul 50 în retur, pe propriul teren. În minutul 90+4, De Jong şi De Ligt erau încă pe scara avionului de Madrid. Câteva secunde mai târziu erau prăbuşiţi în iarbă, după ce Lucas Moura înscrisese al treilea gol pentru Tottenham, catapultându-şi echipa din străfundurile deznădejdii până departe, sus, pe orbita triumfului.

S-a plâns la Amsterdam, s-a plâns pe gazon, s-a plâns în tribune, s-a plâns în pub-uri şi în case, pe străzile pustii vântul ar fi împrăştiat praful, dacă ar fi existat aşa ceva în oraş.

Înainte, să te ridici, ca întotdeauna...

Dar, în dimineaţa de după catastrofă, soarele a răsărit din nou. Pe Twitter şi pe Facebook, suporterii erau chemaţi să fie mândri de felul în care echipa lor murise: şarjând eroic, în numele Ideii, în spiritul jocului.

Pentru noi e de neînţeles. Să râzi de naivitatea acestor jucători olandezi? Să le plângi de milă? Oricum ar fi, e imposibil să nu empatizezi cu nişte copii care, la 2-0 şi la 2-2, cu calificarea în buzunar, în prelungirile prelungirilor, continuau să atace, să facă presing la portar, să încerce, evident epuizaţi, să se ia la trântă cu mastodonţii aduşi de Tottenham pe teren.

Joi dimineaţă, eşecul din seara precedentă se şi transformase într-o altă cărămidă la un edificiu început acum aproape 120 de ani şi la care continuă să lucreze generaţie după generaţie: „So, this it then. The dream has died… …crushed in the final moment. We were so close. Seconds away from history. Seconds away from a majestic final. Our journey was long. Our journey was wild. But most of all: our journey was historic. We showed the world what dreaming can do. This is what we do. This is what we love. This is who we are. Giving dreamers believe. Today we are angry. Today we cry. But we will rise. Rise like we always do. We fight like we have done all season. We fight for glory. We fight because that is what we do. Because our season isn’t over yet… Head up, chest out!“.

Prieteni, aşa arată viaţa văzută dinspre Amsterdam. Aceasta este esenţa drumului. Să continui, să mergi înainte şi să crezi în tine, în destinul tău, în viitor, să nu renunţi la principii şi la speranţă. Niciodată.

Vă puteţi imagina un discurs motivaţional mai bun decât atât?

Cu o zi înainte, Ajax reîncărcase “Blah, Blah, Blah, Blah”, clipul modificat al fanului Armin van Buuren, laitmotivul şi deviza clubului în această fabuloasă campanie europeană: „All we ever hear from you is blah blah blah / So, all we ever do is go ja ja ja / And we don't even care about what they say / 'Cause it's ja ja ja ja Blah blah blah blah”. Era aluzia la refrenul întregii lumi fotbalistice înaintea fiecărei “duble” pe care Ajax a avut-o în faţă: cu Real Madrid, cu Juventus, cu Tottenham.

Iată, deci, asocierea: Ajax Amsterdam – Armin van Buuren. Şi, la final, Adidas. Cu mesajul subliminal: alături, la bine şi la rău, la victorie şi la înfrângere, înainte, suntem mândri de ce-am făcut, ne vom ridica şi vom străluci din nou pentru că asta ştim să facem. Oameni care ştiu de unde vin, unde sunt şi unde se duc. Ştiu ce vor.

...şi acum înapoi, în sala de festivităţi a Cercului Militar Naţional

Când vom vedea aşa ceva în România?
Când?

Să nu-mi spuneţi că noi n-am avea ce să punem în imagini. 
Dar, în timp ce “ei” trăiesc în Secolul XXI şi se îndreaptă încrezători spre următorul, noi ne trăim epoca de comunism târziu.

Marţi, fotbalul românesc tocmai aniversase 33 de ani de la câştigarea unicei Cupe a Campionilor din istorie. La Cercul Militar Naţional din Bucureşti, într-o sală, nişte domni la costum sau uniformă, după caz, şi-au înmânat unii altora nişte diplome. S-a stat frumos pe scaune, conform protocolului, s-a şi aplaudat nostalgic şi respectuos. Au urmat pozele de grup, în care domnul comandant a aranjat oamenii frumos, pe podium, să încapă toţi. Şi gata.


Ceremonia de la Cercul Militar Naţional, la 33 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor de către Steaua

Pentru conformitate, ar trebui să ataşăm, după ce am văzut modul în care a trăit Ajax victoria şi înfrângerea în această campanie glorioasă, şi felul în care a gândit şi grăit Gigi Becali, în 2013, victoria echipei sale asupra aceleiaşi Ajax: “Nu poţi să ştii niciodată taina Domnului. Că poate să te ţină aşa, să te pedepsească. Dar am zis, băi, dacă m-a adus până aici, dacă văd copiii ăştia cum se roagă, cum să-i dea, bă, lu’ Amsterdam? Păi, cum să-i dea lu Amsterdam, cu străzile dă cocaină, dă canabis, dă haşiş? Cum să-i dea? Păi, zi tu cum! Bă, cum să-i dea Dumnezeu? Că s-a rugat şi ăia? Da’ se roagă ei vreodată? Ei se roagă la iarbă, la haşiş, ei se roagă pe străzile alea cu femeile dezbrăcate pân vitrină!”.

Aceasta este versiunea românească a vieţii. Acesta este trecutul, acesta este prezentul. Aici suntem. La nivel de discurs, de gândire, de civilizaţie.

Dar viitorul? Cum vrem să arate? Depinde, poate, şi de noi. Vrem să trăim ca-n ceremoniile prăfuite de la Cercul Militar şi-n clipurile omagiale ale FRF, cu Burleanu pe post de nea Nicu? Sau ca pe stadioanele pline de bucurie şi de viaţă din Liverpool şi Amsterdam? Vrem să trăim în lumea în care oamenii sunt duşi cu autocarele la mitinguri, pe-un kil de mălai şi un litru de ulei? Sau în cea în care se dansează pe ritmurile lui Armin van Buuren?

Ajax ne-a dat şi o lecţie de viaţă. Până la urmă, suntem ceea ce vrem să fim.

Versiune selectata: mobil / standard