Șapte ani fără Ilie Balaci. Declarații sfâșietoare ale Lorenei, fiica „Prințului din Bănie”: „Merg la cimitir, mă duc pentru că așa e creștinește, dar eu știu că tata nu e acolo. Nu pot să-i mai aud vocea”

Marți, 21 Octombrie, s-au împlinit 7 ani de la trecerea în neființă a lui Ilie Balaci. „Prințul din Bănie” s-a stins la doar 62 de ani și a lăsat în urmă o suferință profundă în sufletele familiei și fanilor care l-au divinizat. Lorena, fiica fostului idol al Universității, a vorbit despre lipsa părintelui ei într-un interviu emoționant oferit pentru ProSport chiar în biroul de la sediul clubului alb-albastru, locul din care pleacă Bulevardul Ilie Balaci.

Șapte ani fără Ilie Balaci. Lorena Balaci, interviu sfâșietor despre pierderea tatălui său: „Nici acum nu pot să-i mai aud vocea”

ProSport: Când crezi că o să iasă din academia Universității noul Balaci?

Lorena Balaci: Nu va ieși, nu există, Balaci a fost unic, nu ai cum. Dacă vă aduceți aminte, la un moment dat, era „Micul Balaci”, Andrei Ionescu. I s-a pus această etichetă, această greutate în spate și l-am omorât pe copil. Ce se întâmplă… un al doilea Balaci nu va mai fi pentru că el a fost unic, precum Hagi și Dobrin. Asta, să facem comparații, e a noastră a oamenilor și a presei, tot timpul ne petrecem viața într-o eternă comparație. Oamenii ăștia au fost genii și probabil că se vor mai naște și alte genii, dar cu siguranță nu se vor numi Hagi, Balaci sau Dobrin.

Suntem la sediul Universității Craiova de unde pleacă Bulevardul Ilie Balaci. E o chestiune de simbolistică, tu cum simți aspectul ăsta?

Da, de aici pleacă Bulevardul Ilie Balaci, iar stadionul este la numărul 8 și puțin mai spre capăt se află „Cantonamentul Ilie Balaci”.

Ce înseamnă pentru tine să vii în fiecare zi la muncă pe Bulevardul Ilie Balaci?

E foarte frumos! Uite, vrei să știi ceva? Le spun oamenilor în general că am avut marele noroc să mă nasc cu un nume. Spre deosebire de oamenii care muncesc să își facă un nume, lumea m-a cunoscut pentru că am avut un nume, m-am trezit cu un nume și atunci eu muncesc să mă fac cunoscută eu, nu numele.

Și cât de greu e?

Plimbându-mă prin Craiova, pentru că merg foarte mult pe jos, am impresia că sunt pe drumul cel bun, dar evident că mai este mult până departe.

Au trecut șapte ani de la moartea tatălui tău și vreau să te întreb dacă ești împăcată?

Nu sunt și până în momentul în care o să închid ochii nu o să fiu. Nu ai cum să te împaci! În fiecare duminică merg la cimitir, mă duc pentru că așa e creștinește, dar eu știu că tata nu e acolo. Am un sentiment de așteptare, că-l aștept… că-l aștept, că-l aștept! M-am împăcat, cumva, cu faptul că am rămas oarecum singură, fără el, m-am împăcat oarecum cu singurătatea asta. Toți oamenii care trec prin pierderea unui părinte nu se pot împăca, nu ai cum.

Lorena Balaci păstrează, la șapte ani de la dispariția tatălui ei, numărul lui de telefon: „Este primul la favorite”

Au trecut șapte ani și păstrezi, în continuare, numărul de telefon al tatălui tău…

Da, cum să nu, e primul la favorite și nu-l voi șterge.

Îți face bine?

Să știi că pur și simplu nu pot să-l șterg, rău nu-mi face, dar nu pot, nu, nu pot să-l șterg! Și încă ceva, în continuare, chiar dacă se fac șapte ani de când tata a plecat, eu nu pot să văd materiale filmate cu el în care să-i aud vocea. Am prieteni care îmi mai trimit tot felul de filmulețe cu el pe Tik-Tok și-i rog să nu o mai facă, îmi provoacă o durere.

Nu ai încercat să rezolvi problema asta la medic?

Nu! Și nici nu vreau. Sora mea, când i se face dor de tata, asta face, caută pe YouTube și își pune interviuri cu el, se uită și spune că se simte foarte bine. Eu nu pot!

Cum a fost evacuat Ilie Balaci din Craiova: „Ne-am strâns hainele, a venit un camion și am plecat”

În cadrul interviului oferit pentru ProSport, Lorena Balaci a povestit și unul dintre cele mai dure episoade din viața tatălui său. S-a întâmplat în 1986, atunci când „Prințul din Bănie” a fost evacuat din apartamentul său din Craiova. Familia Balaci s-a mutat la București și a semnat cu Dinamo, iar Lorena, atunci în vârstă de 9 ani, a rămas cu amintirea acelei zile întipărită în minte.

„Faptul că ne-au dat afară din casă, cumva a fost că ne-au alungat. Eu aveam nouă ani atunci și, ulterior, crescând și auzind tot felul de povești, am considerat că i s-a făcut o nedreptate. La cât a dăruit el acestui oraș, cumva orașul nu i-a întors. Asistasem la evacuarea noastră, era clar că trebuia să plecăm. Așa a fost, ca o evacuare, da! Nu-mi mai aduc aminte 100% cum a fost, dar ne-am strâns hainele, a venit un camion și am plecat. Știu că eram cumva presați de timp, pentru că trebuia ca undeva în august să ajungem la București, în septembrie începeam eu școala și atunci exista o presiune de timp”.