România, meciul 3 „după Daum”: gândul că mâine ar fi fost barajul cu Irlanda…

Azi, când cu fiecare meci jucat de națională devine tot mai clar că nu fotbaliștii români au fost de vină pentru prăbușirea de 15 luni a României, în mandatul lui Christoph Daum ca selecționer, este interesant de urmărit cum se vor reorienta cei responsabili pentru aventura care ne-a costat încă 4 ani fără Mondiale.

Al treilea meci al României cu noul antrenor, Cosmin Contra, 2-0 cu Turcia lui Mircea Lucescu în amicalul de la Cluj, a consolidat impresia primelor două partide (oficiale): lăsăm în urmă un coșmar. Câștigăm meciuri și fără să avem nevoie ca adversarii să joace cu un om mai puțin pe teren. Avem și oameni de gol, și jucători în stare să dribleze, și atitudine combativă în teren. Apar în continuare jucători proaspeți. Niță a fost impresionat în cele 20 de minute jucate. Grozav e reinventat. Budescu îi reconfirmă pe toți cei care l-au cerut în echipă pe parcursul ultimilor ani.

Parcă ne-am fi dat jos de pe bicicleta medicinală și ne-am fi urcat pe una adevărată: dăm la pedale și, ce să vezi, minune!, chiar înaintăm.

15 luni, interval în care s-a ratat calificarea la Mondialele din 2018, președintele federației și echipa sa de conducere ne-au spus că rezultatele sunt dezastruoase pentru că Mircea Sandu. Știți deja: ăștia sunt jucătorii, nici Mourinho n-ar fi în stare să scoată ceva din ei, actuala generație, sub orice critică, este greaua moștenire, crucea pe care noi, actualii manageri, suntem obligați să o cărăm, Golgota pe care trebuie s-o urcăm în locul altora.

Dar naționala cu Contra pe bancă arată că nu e chiar așa. Vinovați se conturează a fi tocmai cei care din august 2016 au tot arătat cu degetul.

Există aici două dimensiuni ale campaniei eșuate pentru Mondiale.

Prima este cea din care face parte toată România. Pierd suporterii, rămași încă o vară telespectatori detașați ai unui eveniment planetar. Pierd echipele, pierd jucătorii. Pierde fenomenul, în ansamblu.

Cea de-a doua dimensiune privește direct FRF. S-au pierdut enorm de mulți bani. Decizia nefericită de a angaja naționala într-o aventură riscantă și costisitoare ar trebui azi decontată de cineva.
– Cu tot cu taxele la stat, federația a plătit pentru Daum, în cele 15 luni petrecute de acesta pe banca României, 1,1 milioane de euro.

Cu tot cu banii dați stufosului său staf, suma se apropie de 2 milioane de euro.

– Dincolo de acestă pagubă concretă, trebuie adăugați banii care ar fi venit de la FIFA. La Mondialele din 2018, forul mondial plătește federațiilor calificate o sumă cu 22% mai mare decât cea de la Mondialul brazilian din 2014: aproximativ 700 de milioane de dolari.

Simpla calificare la turneul final ar fi însemnat, pentru vistieria FRF, un plus de 2 milioane de dolari, plătit de FIFA pentru stagiile de pregătire ale naționalei, și încă 10 milioane de dolari pentru participarea la meciurile din grupe. Așadar, 12 milioane de dolari venit sigur. E vorba, de fapt, de dublarea bugetului federației!

Eventuala calificare din grupe ar fi adus încă 2 milioane de dolari. Ce ar fi făcut „guvernanța corporativă” a FRF cu banii, ne putem imagina. Dar deja asta e altă poveste.

– În sfârșit, eșecul naționalei cu Daum a însemnat și ratarea bonusurilor de performanță din contractele sponsorilor pe care-i are FRF. În mod curent, federația a pierdut o plată adițională de 60% din contracte odată cu necalificarea.

Faceți socoteala.

Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă am fi obținut biletele pentru Mondiale cu alt selecționer pe banca României. În schimb, putem spune clar că ideea lui Burleanu a fost nefericită. Dedublarea de tip politicianist nu ține în sport: așa cum și-a asumat fericit prima uriașă pentru calificarea la Euro 2016, trebuie să-și asume și decizia care a generat catastrofa din preliminariile Mondialelor – mai ales acum, când, după schimbarea selecționerului, România și-a revenit subit atât ca joc, cât și ca rezultate.

Nu știm dacă ne-am fi calificat „cu Mourinho pe bancă”, pentru a-i parafraza pe actualii șefi ai FRF. Dar ne dăm seama că măcar la locul Danemarcei eram îndreptățiți să sperăm.
În loc să ne roadem unghiile de ciudă la gândul că plătim pentru nepriceperea altora și că nu suntem chiar ultimele găini din cotețul Europei (așa cum ni s-a tot spus), azi ne pregăteam de barajul cu Irlanda.

Meciul tur ar fi trebuit să se joace mâine, acasă la noi. Returul – miercuri, la Dublin.
Ce spuneți, aveam șanse?