Înaintea meciului cu Serbia, FRF ne anunța că 2018 este cel mai bun an al naționalei din 2007 încoace. Parcă prindeam încredere. Ce mai contează că am bătut rezervele din Turcia, Suedia și Chile sau pe „marile” echipe ale Finlandei, Israelului și Lituaniei? Cine mai ține minte asta? Sau cine mai știe că Olanda ne-a dat 3-0 la București? Să curgă optimismul! E varianta cea mai bună, atunci când realitatea s-ar putea să te sperie. Cu acest optimism au mers la stadion și fanii echipei naționale, care mai găsesc forța să spere, dar au găsit acolo o realitate care pe unii mai naivi i-ar putea speria.
Realitatea din spatele cifrelor scoase în evidență de FRF este alta. Putem să le lăsăm mințiți frumos de niște rezultate care nu contează, cu naționale experimentale sa care nu reprezintă nimic în fotbalul mare sau să vedem lucrurile cum sunt ele de fapt. Am jucat un soi de baraj, cu Serbia, în divizia C a fotbalul european. Un meci în care era obligatoriu să învingem pentru a spera că vom promova în divizia B. Am jucat acasă, cu un stadion plin, împotriva unei echipe fără principale vedete în echipa de start: Kolarov, Matic sau Milinkovic-Savic. În tot acest context care ne era favorabil, sârbii ne-au dominat din start. Au avut posesia, un joc coerent și șanse de gol. Adică exact ceea ce noi ne-am fi dorit, dar n-am avut. Am avut în schimb emoții, o linie de mijloc depășită, o apărare cu care Anghel Iordănescu și-ar fi făcut cruce la fiecare atac al lor și o ofensivă unde Stanciu încearcă, dar nu poate și unde Maxim căuta din priviri fundașii Lituaniei pe care îi culca la pământ ca pe Playstation, dar ei nu mai erau.
Realitatea este că naționala lui Contra n-a evoluat deloc, nici ca joc, nici ca valoare, față de anul trecut. Întinerirea forțată cu Drăguș și Băluță, care nu prea își găsesc locul nici la tineret, n-a adus vreun plus, iar ideea cu resuscitarea lui Tamaș… Fostul fundaș al naționalei a arătat că nu se poate trăi din amintiri. A jucat de parcă avea gipsul lui Contra pe picior și la meciul cu Lituania, iar astăzi a comis-o decisiv, ca să-și lămurească situația. El nu are nicio vină, singura vină îi aparține lui Contra, care nu i-a apreciat bine forma și l-a expus pe finalul unei cariere, care nu trebuia să se încheia așa la națională.
Am avut noroc și s-a terminat 0-0, dar norocul pare singurul nostru argument într-un duel cu o națională „mai de Doamne, ajută” a Europei. În realitate această seară ne-a demonstrat că nivelul nostru este de divizia C a fotbalului european și oricând de mult am încerca să-i apreciem pe actualii jucători importanți ai naționalei, ei au limite și această generație nu va putea realiza mai mult. Poate cea a lui Ianis Hagi.
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER