Cristian Scutariu, despre veninul din corpul microbistului: „Ce vrem noi, de fapt? Fotbal sau bani?”

„Miză mare, miză uriașă! 15 milioane de euro…” sunt primele cuvinte pe care le auzim în comentariul lui Cosmin Băleanu, la TelekomSport, fix în clipa în care Camora își duce echipa pe terenul în al cărui centru este agitat steagul UEFA Champions League. Bani, bani, bani! Asta înseamnă, de fapt, o posibilă accedere a unei echipe românești în grupele competiției pe lângă care ne curg balele de ani de zile? Cât de mult ne-am transformat, noi, microbiștii, în epoca în care banii ne fac să ținem în lesă nervii dați de faptul că un piept în piept între doi jucători nervoși e comutat rapid de către realizatorii transmisiei TV, tot UEFA, pentru că nu e politically corect să vedem doi bărbați cu exces de testosteron?

De ce am ajuns să transformăm totul în bani cu lejeritatea unui samsar ce-și caută client pentru un 1.9 Tdi din 2010 „pentru pretențioși”? Poate pentru că asta am înțeles noi din ceea ce se întâmplă în vest. Miliardele de euro care se plătesc pe drepturi TV în Anglia, sutele de milioane pe care le împarte FC Barcelona pe transferuri, rețeta financiară de vis a lui Ajax, toate au fost înghițite, nu analizate și asimilate, iar rezultatul necioplit duce către concluzia că „banul, banul contează. El aduce performanță, el e scopul pentru atingerea căruia suntem nevoiți să facem totul”. Evident, nu a ajutat nici modelul intern. Trăim în epoca în care Florinel Coman nu e băiatul modest din Brăila, înzestrat cu calități, ce luptă pentru gloria sportivă. Florinel a devenit „Mbappe de România”, adică un produs șters cu cârpa și grăbit spre vânzare. Nu e Florinel, e „băiatul de 100 de milioane de euro”. Man, la fel. Gândirea exclusiv mercantilă a finanțatorului FCSB a infectat spiritul romantic al microbistului care, acum 15 ani, nu se gândea la bani. Se gândea că al lui, mijlocașul care-l încântă cu driblinguri sau atacantul care nu ratează, se poate duela cu cei mai mari. Avea emoții când stewarzii îi rupeau biletul la intrare, se grăbea la coadă pentru o bere (remember, Mitică? Vremurile când și la noi se putea bea o bere pe stadion, așa cum se poate acum în „necivilizata” Germanie?) și își lua locul pentru a număra câți dintre fotbaliștii echipei lui înscriu la încălzire, așteptând același lucru și din duelul cu adversarul tare venit din vestul Europei. 

Nu a ajutat nici pleiada de pretinși „patroni”, indivizi care au dezbrăcat de emoție cluburi pentru care fanii transpirau, răgușeau și plângeau, în goana lor după faimă și după transferuri care să păcălească ANAF-ul. Bine nu fac nici discuțiile purtate, pe un aer exersat parcă la întâlnirile Academiei Române, de moderatorii posturilor TV plătitoare de drepturi în Liga 1. Ei dau bani, vor lucruri. Banul decide, fără ban nu mai există fotbal.

Într-o bună măsură, discuția despre bani e validă. UEFA a devenit o bancă față de care mulți sunt legați pe viață. Fondurile uriașe puse la dispoziție în organizarea competițiilor principale, Liga Campionilor și Europa League, sunt mecanismul anual prin care echipele trec pentru a ține balanța pe verde și pentru a mulțumi consiliul director și shareholderii. Doar că, vorba bogaților, trebuie să cheltuiești bani pentru a face bani. Iar permisiunea de a discuta, atunci când ești atins tangențial de reflectoarele Ligii Campionilor, doar despre potul din grupe o primești dacă știi că ai făcut tot ce se putea pentru a ajunge acolo, începând de la organizare, trecând prin pregătirea sportivă și terminând cu investițiile. Poate nici măcar în ordinea asta.

Dar ce se întâmplă cu fenomenul? Doar asta mai înseamnă Liga Campionilor? Emoția nu mai există? Zâmbetul satisfăcut al bogatului Țucudean de la fluierul de start, unul care arată că niciun Ferrari, nicio vilă cu piscină, nimic nu poate egala fiorul produs de intonarea imnului Ligii. La asta nu ne mai gândim? Tremuratul nervos al lui Dan Petrescu, cel care după ce și-a risipit anii antrenoratului în colțurile ciudate ale lumii, poate să se ia la trântă cu Guardiola, cu Klopp sau cu Zidane. Nici asta nu ne mai interesează? Trăirile lui Burcă, băiat care acum câteva veri își julea tibiile contrând fotbaliști din liga a doua și care acum e la câteva zeci de minute distanță să-l oprească pe Messi. Nu ne mișcă? 

Ne mișcă doar bunăstarea materială? Ne gândim doar la faptul că patronul își rotunjește veniturile? Dacă da, atunci poate că suporterii au dreptate atunci când, neprotocolar, mai afișează câte un mesaj de tipul „fuck modern football”!