Fundașul Dani Alves, ajuns la vârsta de 35 de ani, va rata Campionatul Mondial din Rusia, după ce s-a accidentat în finala Cupei Ligii, disputată împotriva formației de liga a treia Les Herbiers. Brazilianu nu a mai putut continua partida, și a ieșit de pe teren în minutul 86.
Diagnosticul a fost crunt pentru fundașul dreapta, ruptura de ligament încrucișat, dar nu s-a lăsat descurajat și a scris o poveste despre cum a trăit Mondialul din 1994, dar și despre ce va face dacă Brazilia va câștiga în 2018, anul în care el a ajuns la 37 de trofee și a devenit cel mai laureat fotbalist din istorie.
„Din sufletul meu
În vestiar, doctorii de la PSG mi-au spus că trebuie să așteptăm până ziua următoare pentru a vedea rezultatele testelor, dar în inima mea știam că totul s-a terminat. Toată lumea sărbătorea câștigarea Cupei Franței, iar eu nu vreau să arat negativitate în jurul colegilor mei. Deci zâmbeam și încercam să mă distrez. Dar toată lumea putea să vadă în ochii mei că ceva nu era în regulă.
Am plâns o singură dată, când eram singur. Nu vreau ca cineva să plângă pentru mine. Nu vreau să le pară rău pentru mine. Mi-am trăit visurile. Dani Alves nu merge la Campionatul Mondial, dar este un nenorocit fericit.
Voi urmări Brazilia așa cum o făceam când eram copil, la ferma mea. Doar că, la naiba, acum televizorul va fi cu mult mai mare! Am spus acum ceva vreme cum am crescut. V-am spus că mă trezeam la 5 dimineața și-l ajutam pe tata să arunce chimicale la fermă, iar după aceea mergeam cu bicicleta 10 kilometri pentru a ajunge la școală. Multe persoane mi-au spus după ce au citit povestea «La naiba, Dani, ai avut viața grea când erai copil”» Omule, nu e așa. Comparativ cu alți copii din oraș, am dus-o bine.
Tata vindea legume de la ferma noastră și avea și o afacere cu un bar. Deci aveam unul dintre singurele televizoare din preajmă. Era un TV din anii ”70, deci tata punea lână de oțel pe antenă ca să prindem canalele. Imaginea nu era cea mai bună, dar mergea. Cu excepția zilelor înnorate. Atunci erai terminat.
Tata era bolnav după fotbal. Era obsedat. Deci acel micuț televizor era totul pentru el. Îl făcea să se simtă ca primarul orașului. Țin minte că în timpul Campionatului Mondial din 1994, casa noastră era centrul lumii. Toată țara se oprise timp de o lună. Nimeni din oraș nu avea unde să vadă meciul, așa că veneau la noi în casă. Chiar toată lumea. Casa noastră devenise un micuț stadion de fotbal. Imaginați-vă 50 de persoane în jurul unui televizor mic țipând și bucurându-se.
E amuzant că în Brazilia mereu auzi despre copii care vopseau cu galben și verde pe străzi. Ei bine, noi eram de la țară, în mijlocul pustietății. Deci nu aveam ce străzi să vopsim! Ar fi trebuit să vopsim o parte dintr-o vacă sau ceva așa. În loc să facem asta, am adus petrecerea la casa noastră. Aveam steaguri mici de plastic. Asta era o scenă din casa noastră în 1994. E timpul să petrecem, frate.
Când au început meciurile, parcă intram pe teren. În Anglia, Franța sau Germania, iubesc fotbal. Dar sunt doar fani. Sunt pasionali, dar ei doar se uită. În Brazilia, nu doar ne uităm. Noi jucăm! Mă înțelegi? Am realizat diferența când aveam 10 ani și mă uitam la Cafu și Romario pe acel micuț TV. Când ei atacau, atacam și noi. Când ei se apărau, ne apăram și noi. Țineam degetele încrucișate, eram tensionați, transpiram ca și cum am fi jucat. Lumea zice că în Brazilia fotbalul este ca religia. Dar este mai mult o experiență fizică. Eram așa tensionat încât nu puteam sta locului, așa că mă duceam să aduc găleți goale din magazie. Mă așezam pe unul și în celălalt bateam cu mâna. Toată lumea începea să cânte.
Prima dată am trăit asta când aveam 18 ani. Am purtat acel tricou galben. Am sângerat pentru echipa națională. Acum, pentru această Cupă Mondială, va trebui să atac cu restul națiunii.
Cred că această echipă poate câștiga trofeul. Avem talent și vedete, dar și mai important, avem un maestru. Tite a fost capabil să creeze o atmosferă incredibilă de când a preluat echipa. Arată jucătorilor că nu pot evolua singuri, că trebuie să fie o armonie perfectă pentru a ne atinge visurile. Am fost cu naționala mare timp de 12 ani și aceasta este cea mai puternică legătură pe care am văzut-o. Avem un amestec perfect de tineri, ca Gabriel Jesus și Coutinho, și jucători mai în vârstă, care-și aduc aminte de ediția precedentă și care vor să repare tot.
Nu mă consider un veteran. Așa cum puteți vedea, spiritul meu are 13 ani. Poate voi fi prin preajmă și la Campionatul Mondial din 2022 și voi concura pentru un loc în echipă. Corpul meu va avea 39 de ani, dar spiritul abia va fi împlinit 17.
Știi, uneori le spun colegilor această poveste, iar cu asta te voi lasa…
Când am câștigat Champions League cu Barcelona în 2015, lumea s-a îndoit că putem reuși tripla din nou. Dar noi, jucătorii, mereu am crezut unul în celălalt. Când am bătut-o pe Juventus în finală, am fugit direct la Adriano și am început să țipăm. Și am țipat pe bune. Nu știam ce să facem. «Ahhhhhhhhhh!»
După aceea, când am văzut reluare la TV, mi-am spus «Ce naiba făceai, frate?». Arătam ridicol. Dar nu puteam face nimic altceva. Eram copleșiți de emoție. Țipam «Ahhhhhhhhhh, la naiba! La naibaaaaa! Am făcut-o din nou! La naaaibaaa»
Ce este acest sentiment? Este sentimentul de a fi copil. Nu poate fi descris în cuvinte. Poți doar să țipi.
Dacă vom câștiga Campionatul Mondial, nu voi țipa. Pentru prima dată, vă promit, îmi voi închide gura. Nu va fi niciun cuvânt din partea lui Dani Alves. Nu voi zice nimic. Doar voi plânge”, a fost mesajul lui Dani Alves, pe The Players’ Tribune.
Dani Alves a bifat 107 meciuri în naționala Braziliei, pentru care a înscris de șapte ori și a oferit 17 pase decisive. Fundașul și-a trecut în palmares două Cupe ale Confederațiilor și o Copa America alături de prima reprezentativă.
Articol scris de Daniel Anghel
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER